Suferința care nu învinge omul

În ultimii ani, societatea românească vorbește tot mai des despre memoria închisorilor comuniste, despre martiri, mărturisitori și victimele represiunii totalitare, despre eroi. Este un lucru necesar, chiar dacă recuperarea acesteia vine după o lungă întârziere. O comunitate care își uită suferința riscă să-și piardă și conștiința morală și să-i condamne încă odată pe cei care și-au asumat acest destin tragic. Totuși, există și un pericol subtil: acela de a reduce suferința doar la un discurs solemn, repetitiv și abstract, care cel mult poate emoționa, dar care și-a pierdut calitatea de a mai vindeca. Biserica știe, poate mai bine decât oricine, că suferința nu este doar un fapt istoric, ci și o experiență, o întâlnire spirituală. Creștinismul nu a privit niciodată durerea ca pe un simplu accident al istoriei, ci ca pe un loc al încercării, al libertății și al întâlnirii cu Dumnezeu sau al mărturiei. De aceea, memoria mărturisitorilor din secolul XX nu poate fi redusă nici la statistică, nici la simplă propagandă morală, nici măcar la hagiografie.

Suntem avertizați că suferința poate fi instrumentalizată în scopuri politice sau ideologice, prin reducerea complexității trecutului la simple mituri de victimizare și prin aruncarea unei culpe generale și apăsătoare asupra generațiilor actuale. Dar vedem și felul în care suferința devine o monedă a absolutizării morale, iar memoria traumatismelor colective este folosită pentru a construi o retorică a binelui incontestabil și a răului absolut. În acest context, evaluarea suferinței nu mai este un proces critic, ci un instrument de legitimare a urii, al simplificării istoriei și al diabolizării celuilalt. Astfel, în loc să permită reconcilierea și înțelegerea, depășirea momentelor traumatice din trecut, memoria suferinței este instrumentalizată pentru a perpetua diviziunile și ura din prezent. Există însă o diferență esențială între asumarea suferinței și idealizarea ei. Uneori, în dorința legitimă de a cinsti victimele comunismului, riscăm să construim o imagine simplificată a trecutului: eroi fără slăbiciuni, victime fără frică, o istorie împărțită între lumină și întuneric. Sau mai mult, să considerăm rezolvată problema etic, doar prin cinstirea victimelor, fără a-i mai evidenția pe cei care au colaborat sau au fost părți ale sistemului.

Nici teologia nu este ferită de riscul de a mitologiza suferința celor care au trecut prin închisorile comuniste și astfel de a nu mai evalua obiectiv și corect perioada istorică trăită. Se poate rata astfel șansa unei asumări corecte și etice a trecutului, preferând, în locul istoriei și al judecății ei obiective, hagiografia. Trebuie să știm că suferința nu sfințește automat, că nu orice durere îl apropie pe om de Dumnezeu. Suferința poate înrăi, poate distruge, poate transforma victima în prizoniera propriei traume. Ceea ce dă sens durerii este felul în care omul o trăiește: cu iubire sau cu ură, cu libertate interioară sau cu disperare, cu iertare sau cu dorință de răzbunare. Or, adevărata demnitate a mărturisitorilor stă tocmai în faptul că au rămas oameni în mijlocul unui sistem a cărui singură rațiune de a fi era dezumanizarea.

De aceea, Biserica este chemată astăzi nu doar să păstreze memoria suferinței, ci și să o lumineze cu discernământ. Altfel, suferința neînțeleasă critic riscă să devină instrument ideologic, mitologie colectivă sau simplu capital emoțional. În astfel de situații, răul istoric nu mai este analizat lucid, iar responsabilitățile concrete se pierd într-o retorică generală despre „vremuri grele” și „destin tragic”. În realitate, răul nu lucrează abstract. El are întotdeauna chipuri, decizii, instituții și responsabilități omenești. Tocmai de aceea, asumarea memoriei nu înseamnă doar comemorare, ci și adevăr și analiză.

Creștinismul nu propune o cultură a resemnării în fața nedreptății. Hristos primește Crucea, dar nu legitimează răul, așa cum sancționează abuzul și violența fără vreun motiv. El suferă fără să-Și piardă libertatea și demnitatea și fără să transforme violența în normă și etalon moral. De aici vine și lecția mărturisitorilor din închisorile comuniste și a eroilor în general. Nu faptul că au suferit îi face importanți, ci faptul că răul nu a reușit să-i dezumanizeze.

În fond, aceasta este adevărata victorie asupra suferinței: nu dispariția ei, ci păstrarea demnității și a iubirii acolo unde istoria încearcă să le distrugă.