Apicultura, din Antichitate până astăzi

Apicultura este una dintre cele mai vechi îndeletniciri umane, mierea şi celelalte produse ale stupului îmbogăţind alimentaţia omului şi medicina populară de peste 8.000 de ani. 

 

Un desen datând din epoza mezolitică (aprox. 6000 î.Hr.) făcut pe o piatră din estul Spaniei înfăţişează o persoană (femeie, se crede) care culege miere dintr-un cuib, iar în jur roiesc albinele din specia Apis Mellifera. Există mai multe subspecii de albine, fiecare cu anumite caracteristici, din care enumerăm doar câteva: Apis Mellifera Ligustica, care este rasa cea mai comună în sudul Europei, America de Sud şi de Nord, Apis Mellifera Carnica, din partea de nord a Balcanilor până în sudul Alpilor Austrieci, Apis Mellifera Remipes, în zona Munţilor Caucaz, în Iran, Marea Caspică, Apis Mellifera Scutelatta, în centrul şi vestul Africii. 

Trecerea de la culegerea mierii sălbatice din cuiburile făcute în copaci la creşterea albinelor în mod organizat (în stupi) s-a făcut în urmă cu aproximativ 4.500 de ani, primele dovezi arheologice despre aceasta venind din Egipt. Pe un basorelief de pe un templu din zona Nilului Inferior, precum şi în unele morminte egiptene s-au descoperit imagini ale stupilor cilindrici, orizontali, foarte asemănători cu modelul care se mai foloseşte şi astăzi în unele zone ale ţării. Babilonienii, vechile civilizaţii ale Indiei şi vechii chinezi foloseau mierea atât ca medicament, cât şi în ritualurile şi ceremoniile religioase. 

 

În Vechiul Testament, mierea este menţionată de foarte multe ori, iată un exemplu doar: Ieşirea, când Domnul îi vorbeşte lui Moise, capitolul 3: „M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-un pământ roditor şi larg, în ţara unde curge miere şi lapte, în ţinutul Canaaneilor, al Heteilor, al Amoreilor, al Ferezeilor, al Ghergheseilor, al Heveilor şi al Iebuseilor.“

 

După declinul imperiului egiptean, apicultura a continuat să existe şi să se dezvolte la greci şi romani. Grecii antici foloseau acelaşi sistem de stupi orizontali ca şi egiptenii şi îi confecţionau din diverse materiale: lut, lemn, nuiele şi arbore de plută. 

 

Istoricul Xenofon, în lucrarea „Anabassis“,  spune că hrana daco-geţilor era formată în principal din legume, lapte simplu sau preparat, carne în cantităţi mici şi  miere. Aceasta din urmă era folosită şi în negoţ. Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga afirmă că dacii făceau schimburi comerciale cu miere, grâu, ceară de albine şi piei de animale. 

 

Apicultura s-a dezvoltat în permanenţă pe teritoriul nostru, aşa încât în secolul al XVIII-lea existau în Moldova şi Muntenia mai mult de un milion de stupi. Îndeosebi Moldova, cu întinsele sale păduri şi condiţii climatice favorabile bazei melifere, obţinea mari cantităţi de miere şi de o calitate foarte bună. 

Anii 1600-1700, în care toate ştiinţele s-au dezvoltat, au reprezentat şi pentru domeniul apiculturii un avânt, oamenii începând să înţeleagă realităţile anatomice, fiziologice şi de comportament ale albinelor.  La început, stupii erau ficşi, iar fagurii se făceau greoi, prin tăierea lor. S-au căutat îmbunătăţiri ale felului de construcţie a stupilor, şi în anul 1649 William Mew a inventat un stup format din cutii stratificate, fără rame. A urmat realizarea stupului cu cadru în fiecare cutie, astfel, din inovaţie în inovaţie, observându-se comportamentul albinelor în stup şi nevoile lor, s-a ajuns la stupul actual, cu rame mobile. 

 

Acest progres i se datorează unui reverend, Lorenzo Langstroth (1810-1895), din Philadelphia, care a construit acest tip de stup cu rame mobile, ce aveau distanţe între ele, numite „spaţiul albinei“, adică un coridor care s-a observat că îi este strict necesar insectei pentru activitatea ei. 

 

Stupul lui Langstroth, patentat în anul 1852, s-a extins rapid în America de Nord, apoi în Europa şi în restul lumii, căci avantajele lui faţă de predecesoarele modele erau evidente. 

Mierea poate fi împărţită în mai multe categorii, după provenienţă, după speciile de plante, după modul de obţinere, după consistenţă, culoare şi aromă. Astfel, există miere provenită doar din flori sau şi de pe alte părţi ale plantei (florală şi extraflorală), monofloră şi polifloră, în faguri, scursă liber din faguri sau obţinută prin centrifugare, presarea sau încălzirea fagurilor. 

 

Mierea este o soluţie concentrată de zaharuri, principalii componenţi ai mierii fiind de acest tip. Constituenţii majori ai mierii, care formează circa 99% din ea, sunt: apă (aprox. 16,5%), fructoză (aprox. 38,4%), glucoză (aprox. 34%), sucroză (aprox. 3,1%). Mierea este bogată în vitaminele  A, B1, B2, B6, B12, C, PP, H, K. 

 

Datorită compoziţiei sale deosebite, mierea este folosită pe larg în alimentaţia omului (unii ne amintim de şodourile bunicii - lapte cald, amestecat cu gălbenuş şi miere), în tratamentele naturiste şi în cosmetică. Virtuţile mierii şi ale celorlalte produse apicole (ceara, polenul, lăptişorul de matcă, propolisul) sunt atât de numeroase, încât există o sumedenie de lucrări care merită consultate pentru a ne îmbunătăţi viaţa şi sănătatea.