Apostolache, mănăstirea renăscută din propria-i uitare
La numai 41 km de Ploieşti, în Protopopiatul Urlaţi, din Arhiepiscopia Bucureştilor, pe o culme de deal, înfruntă secolele Mănăstirea Apostolache. Ctitorie a lui Apostolache - unul dintre comişii lui Mihai Viteazul - şi a soţiei sale, Voichiţa, mănăstirea-cetate este una dintre cele mai tainice şi mai frumoase aşezăminte de pe Valea Cricovului Sărat. Aici, de peste 43 de ani, slujeşte părintele Ion Alexandru. Incendiată de tătari, profanată de nemţi, afectată de cutremure, închinată Athosului, mănăstirea, devenită biserică de parohie, şi-a continuat misiunea, fără încetare, până astăzi. În prezent, sfântul lăcaş îşi reface chipul de odinioară, fiind cuprins într-un vast program de restaurare.
Să trăieşti instantaneu sentimentul că vieţuieşti deodată în două lumi diferite, percepând trecutul adunat în albul strălucitor al unor ziduri de mănăstire-cetate, şi prezentul în arcul voltaic al unui aparat de sudură este, cu siguranţă, o stare paradoxală, pe care o poţi numi taină. Căci o asemenea trăire ne-a învăluit la Apostolache, din clipa în care ne-am trezit în faţa vechii mănăstiri, monument inclus în patrimoniul UNESCO, care, printr-un efort uriaş, îşi recapătă în zilele noastre chipul strălucitor de odinioară.
Cu siguranţă, nici frumuseţea peisajului, nici pitorescul satelor din zonă, nici chiar această primăvară nu şi-ar afla sens şi dimensiune identitară, neraportate la Mănăstirea Apostolache.
Se îngemănează aici o frumuseţe boierească din veacurile voievodale, potolită în fast de rigoarea unor regulamente cazone, iureşul unor asalturi barbare, stăvilite cu jertfă de oştenii măriei sale cocoţaţi pe ziduri, peste care se prelinge vindecarea unor rugi rostite la ceas de noapte de călugări îngenuncheaţi în tainice chilii. Şi parcă şi viaţa şantierului deschis astăzi aici, cu sunetul circularului electric ce despică buşteni, cu pliciul şi scânteia aparatului de sudură sau cu scrâşnetul lopeţii care întoarce mortarul în cadă, se întrepătrunde lucrării, căci peste toate se aude, integrator, cântatul unui cocoş ce vesteşte ceasul Învierii Celui ce a învins moartea.
Istorie, taină, o legendă şi ctitorii aşezământului
Ajunşi la porţile mănăstirii, însoţiţi de părintele paroh Ion Alexandru, pe care l-am găsit trebăluind împreună cu meşterii care lucrează la restaurarea vechiului aşezământ, ni s-a deschis o poartă, ca şi cum de dincolo de ziduri însuşi comisul Apostolache ar fi dat ordin să fim lăsaţi să intrăm. Uluirea este un cuvânt ce nu poate cuprinde tot ce te domină aici. Căci, de afară, zidurile mănăstirii, albe ca o zi din Săptămâna Luminată, clopotniţa de deasupra porţii, sau pereţii bisericii din cărămidă roşie din curte, despuiaţi de tencuiala scorojită de ploi, turla încorsetată în schelărie, clădirea arhondariei deja refăcute, subsolul curăţat şi reparat, toate te întorc în timp cu câteva secole în urmă, pentru a te readuce instantaneu într-un prezent vizibil şi concret.
Istoria acestui aşezământ poate fi sintetizată în câteva date, departe însă de a-i zugrăvi măreţia.
Mai întâi, aici a fost ridicat un lăcaş de rugăciune înainte de 1595, a cărui veche biserică este atestată documentar. Apoi, în jurul lui, între 1645 şi 1652, Apostolache, comisul lui Mihai Viteazul, împreună cu soţia sa, Voichiţa, au înălţat mănăstirea actuală, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", căruia, mai târziu, i s-a adăugat şi cel al "Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil". O legendă locală spune că într-una din trecerile comisului pe aici, împreună cu domnul muntean, i-ar fi murit un fiu, pe nume Nicolae, pe care l-ar fi înmormântat în acest loc. Ulterior, din acest motiv ar fi construit mănăstirea care îi poartă numele pe moşia Măstăneşti, care şi-a luat apoi numele de Apostolache.
În 1628, postelnicul Ianache Caragea a închinat Mănăstirii Dochiariu din Athos ctitoria sa, Mănăstirea Slobozia, din Ţara Românească, pentru ca în 1652, pe vremea lui Matei Basarab, chiar înainte de a fi terminată, fratele postelnicului să închine Mănăstirea Apostolache aceluiaşi aşezământ athonit. În 1658 sau în 1661, mănăstirea comisului a fost arsă de tătari, rămânând pustie, după cum se pomeneşte într-un hrisov al lui Gheorghe Duca, domn al Moldovei, pentru scurtă vreme şi al Ţării Româneşti. Acesta hotărăşte să o reînfiinţeze şi să o pună sub ascultarea Mănăstirii Slobozia, ctitoria lui Matei Basarab.
Cutremurul din 1838 a avariat grav mănăstirea, fiind refăcută pe la 1850, "cu toată cheltuiala sfinţiei sale, părintele Ghermano, ieromonah Ploieşteanul, aflându-se năstavnic la acest sfânt lăcaş", după cum grăieşte pisania. După secularizare, călugării greci au părăsit aşezământul, biserica mănăstirii fiind folosită de către săteni.
Un efort uriaş pentru conservarea mănăstirii
Începând cu anul 1992, ansamblul monahal din Apostolache a fost inclus într-un protocol de schimburi culturale între Franţa şi România, aici deschizându-se primul şantier comun franco-român, care avea ca scop restaurarea şi conservarea mănăstirii, după un proiect elaborat sub conducerea arhitectului francez Benjamin Mouton şi a arhitectului român Călin Hoinărescu.
După o perioadă de stagnare a lucrărilor din lipsa fondurilor, în 1998, prin implicarea autorităţilor locale, judeţene şi centrale, dar şi prin osteneala părintelui Alexandru, acestea au fost reluate cu fonduri de la Comisia Europeană şi de la judeţ. Acum doi ani, a fost semnat un al doilea contract din regiunea Muntenia, cu fonduri nerambursabile Regio, parohia fiind beneficiarul finanţării restaurării şi punerii în valoare a ansamblului medieval al fostei Mănăstiri Apostolache.
Clădirile refăcute şi zidurile reparate deja schiţează imaginea şi frumuseţea vechiului aşezământ ortodox.
Părintele Ion Alexandru ne-a purtat peste tot arătându-ne minunăţia. Am vizitat mai întâi impresionanta biserică. Cu greu, prin stratul gros de funingine depus peste fresca de la 1858, zărim chipurile sfinţilor ridicaţi în lumina veşniciei în ceasul Învierii Domnului. Iar scena însăşi a Învierii tulbură, înalţă şi cheamă la meditaţie. "Când am început lucrările, în pronaosul bisericii s-a descoperit un mormânt în partea dreaptă, cu oseminte în el. Iar pe partea opusă, încă un mormânt, despre care se crede că ar fi cel al Voichiţei, soţia ctitorului, pentru că în el s-a găsit un inel de damă, cercetat în aceste zile de specialiştii din Bucureşti", ne spune părintele Ion Alexandru.
Părintele şi slujireasa de peste 43 de ani
Am dat apoi ocol zidurilor şi turnului de pază, care se continuă până în subteranul clădirii chiliilor, un spaţiu imens în care, de eşti atent, istoria şi tainele ţi se pot revela la fiecare pas.
Am urcat după aceea în chiliile de la suprafaţă, pregătite deja să-şi primească ostenitori în rugăciune sau oaspeţi mireni, ca să ne închinăm în cele din urmă într-un paraclis de la etaj în care părintele îşi ţine acum rânduiala slujbelor, fără întrerupere, de peste 43 de ani de când este slujitor al satului. Există în această continuitate o lucrare trainică ce vorbeşte de la sine despre forţa Bisericii noastre.
Deşi timpul şi-a imprimat adânc chipul distrugător în perisabilitatea lucrurilor trecătoare, nu poţi să nu remarci o bucată de veşnicie, ca o silabă din Rugăciunea împărătească, zidită în aer sau pe cerul ce veghează mănăstirea. Spunem aceasta pentru că de cum am ajuns aici ne-am simţit îmbrăcaţi în rugăciune, netulburaţi nici de forfota şantierului, nici de orice altceva.
Şi nu poţi pleca de la Apostolache fără a vorbi despre părintele Ion Alexandru, preotul a cărei viaţă se confundă cu satul şi cu mănăstirea. Fiu al locului, cu bunicul şi tatăl cântăreţi la biserica fostei mănăstiri, părintele a crescut practic între zidurile ei. De aceea, vorbeşte despre tot ce mişcă aici cu uşurinţa, bucuria şi grija cu care grăieşte gospodarul despre ograda sa. Smerit, cald şi atent la toate detaliile, sfinţia sa ne-a relatat ce a însemnat pentru el dar şi pentru comunitate repararea acestui ansamblu, pe care doreşte să-l vadă gata şi, de se poate, plin de monahi, ca pe vremuri. "Este, evident, o împlinire pentru mine această lucrare. O simt cum respiră, cum se înnoieşte şi cum renaşte la viaţă. Fiecare piatră de aici, fiecare colţ de zid, fiecare enoriaş şi binefăcător care a contribuit la repararea mănăstirii îşi are loc în inima mea", ne spune părintele.
Trece cu eleganţă peste greutăţile întâmpinate şi nici nu dă pe de lături cu laudele. Se retrage în spatele tăcerii, lăsând faptele să mărturisească în locul lui. Şi noi l-am înţeles, căci ce s-a realizat aici, deşi poartă în sine şi jertfa părintelui, este, mai presus de toate cele omeneşti, voia Celui de sus, aşa cum ne-a spus părintele în loc de orice altă concluzie. Ne-a vorbit în schimb ceva mai mult despre fosta casă parohială, de lângă mănăstire, amenajată ca şcoală de meserii, în care, poate chiar de la toamnă, copiii satului, afectat grav de şomaj, să se poată pregăti pentru viitor.
Ne-am retras de la Apostolache cuprinşi de linişte. Şi numai ce am pornit spre oraşul nostru, ne-a şi atins dorul de mănăstirea-cetate tocmai părăsită. Am fi vrut să adâncim cercetarea, să limpezim misterul osemintelor descoperite pe locul actualului cămin cultural sau pe cel de lângă şcoală, şi cel al crucilor ridicate de-a lungul unui drum, despre care se crede că ar aparţine celor ucişi de ciumă pe vremea lui Caragea. Am fi vrut să ajungem şi la Cabana Ursoaia din pădure, să vedem stejarul de 460 de ani, la rădăcinile căruia s-au găsit oase şi oale neidentificate încă, dar vremea nu este trecută.
Ne vom întoarce cu drag la Apostolache, la părintele Ion Alexandru, fie şi numai pentru a-i vedea butucii de vie din curte înfloriţi într-o noapte cu lună plină şi murmur de îngeri în cer.
Tratatul "Prelegeri de estetica Ortodoxiei", dezbătut într-un colocviu ştiinţific
În ambianţa istorică şi artistică a Muzeului "Casa Mureşenilor" din Braşov, s-a desfăşurat recent colocviul ştiinţific dedicat tratatului "Prelegeri de estetica Ortodoxiei", semnat de Mihail Diaconescu.
În organizarea manifestării s-au implicat personal mari personalităţi, precum acad. prof. univ. dr. Alexandru Surdu, scriitorul Daniel Drăgan şi Andrei Savu (şeful Serviciului Istorie de la muzeul amintit).
Deschizând seria intervenţiilor la dezbateri, scriitorul Daniel Drăgan a plasat "Prelegeri…" în contextul operei de romancier, istoric, critic literar, teolog, muzicolog, critic de artă şi filosof al culturii prin care Mihail Diaconescu s-a impus. De asemenea, Daniel Drăgan a insistat asupra rolului decisiv pe care scriitorul Mihail Diaconescu l-a avut în apariţia revistei "Astra" la Braşov, în 1966.
Lectorul univ. dr. Virgil Borcan de la Universitatea din Braşov a interpretat lucrarea în raport cu unele evoluţii din cultura europeană contemporană, îndeosebi cu cele desfăşurate în plan literar, filosofic şi artistic.
Doamna conf. univ. dr. Petruţa Măniuţ-Coroiu a ţinut să arate modul în care "Prelegeri…" şi, în general, opera lui Mihail Diaconescu influenţează propriile sale cursuri de muzicologie şi istoria muzicii pe care le ţine la Universitatea din Braşov, iar conf. univ. dr. Ioan St. Lazăr a arătat că şi domnia sa a ţinut un curs dedicat vastei opere diaconesciene la Facultatea de Litere a Universităţii "Spiru Haret" din Bucureşti.
Părintele profesor Ovidiu Moceanu, care este şi istoric al culturii, a subliniat caracterul multidisciplinar şi transdisciplinar al tratatului, iar pr. prof. Cristian Ştefan Muntean a evocat efectul puternic asupra spiritualităţii române contemporane al romanului "Sacrificiul" şi al tratatului de estetică dezbătut.
O paralelă între scrierile părintelui Dumitru Stăniloae, Lucian Blaga, Petre Ţuţea şi Mihail Diaconescu a făcut Nicolae Brian, care a subliniat caracterul apologetic ortodox al întregii opere diaconesciene.
Pentru filosoful Aurel Ion Brumaru, opera de romancier, istoric literar, teolog ortodox, muzicolog, critic de artă şi estetician a lui Mihail Diaconescu trebuie privită ca întreg.
"Ne aflăm la începutul unei noi etape istorice în cultură, în care tocmai valorile religioase şi spirituale creştine sunt îndreptar şi criteriu al realizărilor culturale", a spus în încheierea dezbaterilor esteticianul Mihail Diaconescu, care a mulţumit cordial organizatorilor, vorbitorilor şi publicului participant. (Marius Bîrsănescu)