Binecuvântarea de a fi sora unei sfinte

Ce lucru rar și binecuvântat să fii sora unei sfinte, să știi că se roagă cineva la tronul dumnezeiesc pentru tine! Așa simte monahia Nectaria Lazăr, sora noii sfinte, Cuvioasa Elisabeta de la Pasărea. Născută cu un an și patru luni mai înainte, maica Nectaria a fost sora ei cea mai apropiată ca vârstă, astfel încât au crescut ca gemenele. S-au asemănat și sufletește, amândouă iubind și alegând viața monahală. În copilărie spuneau că își doresc să fie îmbrăcate așa, „ca Maica Domnului”.

Rememorările maicii Nectaria Lazăr de la Mănăstirea Pasărea din Ilfov stau sub semnul uimirii, al bucuriei, al fascinației față de viața duhovnicească înaltă pe care a cultivat-o cu multă străduință sora sa care a devenit sfântă. „Am fost 10 frați, doi băieți și restul fete, iar o surioară, Anastasia, născută după maica, a plecat la Domnul când avea 3 ani. Eu sunt mai mare cu un an și patru luni decât Sfânta Elisabeta, iar când eram copii, sora Rodica, așa cum se numea de la botez, creștea în înălțime mereu până la nivelul meu și toată lumea credea că suntem gemene. De mici am avut o educație foarte frumoasă datorită bunicii Evdochia, care era extrem de aspră în cele ale sfințeniei, dar, totodată, era bucuria noastră că ne lua totdeauna cu ea la biserică, participam inclusiv la curățenie. Și de la bunica știam de micuțe toți sfinții pictați pe pereți, fiecare cum se numește și cine este: Sfântul Nicolae, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie. Bunica ne învăța să nu mâncăm nimic fără să ne facem sfânta cruce, să nu trecem pe lângă icoană fără să ne închinăm... Acasă a fost bine, armonie între noi. Deși am fost o familie mai nevoiașă, am avut ce ne trebuia, slavă Domnului!”, își amintește maica Nectaria.

Un amănunt interesant din viața maicii este că a fost dată de crescut în familia unui unchi în aceeași comună. Avea 10 ani și suferea după frați, dar cel mai mult îi era dor de sora Rodica, pe care abia aștepta s-o vadă la școală.

Sfânta Elisabeta era o fetiță smerită, retrasă și blândă

Aflăm că fetița Rodica, viitoarea sfântă, avea încă de mică o aplecare spre cele duhovnicești: „Ea avea o pornire foarte frumoasă. De exemplu, de câte ori îi venea rândul să meargă să mulgă văcuțele de pe imașul nostru, care era cam la 3 km de casă, lua întotdeauna cu ea Ceaslovul. Imașul era pe un vârf de munte, unde ea tot timpul urca și citea din Ceaslov. Și, la un moment dat, a auzit un glas care i-a spus să meargă la mănăstire. Ne-a rugat ulterior să facem o troiță în acel loc și am făcut. Era foarte smerită, tăcută și retrasă la școală, între copii. Totodată, era foar­te blândă și atentă cu ceilalți, gata să-i ajute, având o delicatețe aparte față de aproapele. Până și eu, ca soră, din comportamentul ei, înțelegeam că exista o limită, aveam un respect aparte față de ea, nu mă puteam purta la fel ca față de celelalte surori”.

Când Rodica a plecat la mănăstire, avea 16 ani, iar mama ei a fost inițial mâhnită, considerând că este prea copilă pentru călugărie. „Sora mea știa că două verișoare ale noastre vor pleca la mănăstire și le-a zis: «Eu de voi nu mă las, trebuie să mă luați și pe mine la mănăstire». Mama i-a scris o scrisoare verișoarei ca s-o convingă să n-o ia pe Rodica, dar n-a reușit. La Pasărea stau în aceeași casă cu verișoarele noastre, devenite maica Valentina și maica Marina”, mai spune monahia Nectaria Lazăr.

Dorul de sora ei a făcut-o s-o viziteze curând la mănăstire, venind de la Timișoara, unde era elevă: „Îmi amintesc ce spuneam când eram copile, tot timpul ziceam că amândouă, când o să fim mari, ne facem «ca Maica Domnului», nu știam ce însemna, dar așa ziceam. Iar când am venit la Mănăstirea Pasărea, să le vizitez pe ea și pe verișoarele noastre, mi s-a părut extraordinar de frumos. Mi-am spus: «Doamne, dacă mă fac măicuță, aici vin!» În zadar am încercat să stau la Voroneț, când m-am hotărât să merg la mănăstire, pentru că inima mea era aici. Sora mea nu mai era la Pasărea când am intrat eu, la vârsta de 26 de ani. Era plecată la Ierusalim, la Așezământul românesc”.

Călătorie cu sufletul în lumea cealaltă

Este cunoscut din biografia Cuvioasei Elisabeta că ea a trăit o experiență duhovnicească numită în termeni medicali moarte clinică. Aflăm despre trăirile Sfintei din povestirea maicii-surori: „În 1997 am fost s-o văd la Ierusalim. Am simțit că m-a chemat în Țara Sfântă ca să sorb în inimă tot ce văd acolo, să calc pe urma pașilor Mântuitorului, m-a îndemnat să mă bucur de absolut tot ce întâlneam și să le trăiesc gândindu-mă la tot ce am citit în Scriptură. A fost uimitor, pentru că ea m-a dus în Grădina Ghetsimani și, cu multă emoție și cu multe lacrimi, mi-a povestit despre trăirea duhovnicească, un fel de moarte clinică pe care a trăit-o în acea perioadă. Mi-a povestit ce a trăit în călătoria asta duhovnicească, cum a văzut Raiul, cum a văzut iadul. A fost călăuzită de Sfântul Ioan Iacob, iar când a ajuns cu Sfântulețul la niște porți ale unei cetăți foarte frumoase, a auzit un glas care i-a spus că nu este încă vrednică să intre, că nu este pregătită, ci trebuie să se întoarcă pe pământ. Întotdeauna ne povestea cât de groaznic este iadul și cum trebuie să luptăm ca să câștigăm Raiul, care cere multă osteneală și multă dragoste și multă rugăciune.

Am simțit că ea nu a mai trăit pământește după această trăire duhovnicească. Se străduia tot timpul să se desăvârșească pentru a fi vrednică de acele porți minunate, pentru ca ele să i se deschidă. Când s-a «trezit» din acea călătorie, se vindecase de boala grea pe care o avusese. S-a ridicat din pat și a început să facă metanii și să spună că e sănătoasă. Maicile care o îngrijeau au tresărit, nu le venea să creadă. Sunt măicuțe care au văzut până și rana de pe abdomen vindecată după această tămăduire minunată”.

Lucruri și locuri tainice din viața pustnicească

După vindecarea minunată de la Ierusalim, Cuvioasa Elisabeta s-a întors în țară și, primind îndemn tainic de la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, s-a retras în munți. A petrecut ani buni în nevoințe aspre în Munții Giumalău și Munții Neamțului. Sora de la Mănăstirea Pasărea mergea uneori s-o cerceteze și să se roage împreună în pustnicie. Iată ce povestește maica Nectaria: „De la mănăstire primeam binecuvântare o dată pe an și eu ziceam că mă duc acasă, dar bucuria mea era să mă duc la maică. Și stăteam uneori o săptămână, alteori două, după cum aveam bine­cuvântare. Și pot să zic că m-a educat foarte frumos în sensul duhovnicesc. Mă ajută și în ziua de azi ceea ce m-a învățat ea, cum să mă rog, cum să mă port, cum să nu rămân fără grija de rugăciune. Zicea că înșelarea cea mai mare din vremurile de acum este amânarea rugăciunii.

În pustie m-a dus în multe locuri tainice, m-a dus să văd mormântul unui pustnic bătrân pe care l-a întâlnit, s-a târât pur și simplu pe burtă sub o stâncă, unde era o deschizătură foarte îngustă. Eu eram proaspăt operată, am stat jos și am văzut cum aprindea lumânări acolo și avea grijă de mormântul ascuns. M-a dus pe Pietrele Doamnei, în Munții Rarău, și m-a pus să stau într-un loc. A zis că acolo sunt genunchii Sfântului Sisoe, un mare sfânt al vremurilor de demult, și, având rugăciunea de foc, i s-au imprimat în piatră genunchii și m-a pus să stau cu genunchii pe locul acela”, își amintește maica.

A primit sfat de la părinții Zinon și Nazarie

La începutul viețuirii în pustie, pentru Sfânta Elisabeta au fost ani în care practica intens rugăciunea și momente în care avea nevoie de ajutor duhovnicesc. „N-a găsit de la bun început un duhovnic care s-o ajute, chiar părintele care o spovedea îi spunea să caute un duhovnic pe măsură. Ne-a povestit că i-a întâlnit în munți pe părinții Zinon și Nazarie. Odată, noaptea, fusese la niște peșteri, iar venind înapoi spre chilie, a obosit și a ațipit în pădure lângă un copac. Și, stând așa, s-a trezit în fața ei cu un părinte bătrân. Și ea, bineînțeles că întâlnind multe năluciri drăcești în perioada aceea, a început să zică rugăciunea de lepădare. Și atunci sfântul a binecuvântat-o și a zis: «Bine faci, fata tatei, că zici această rugăciune, care este de mare ajutor!» A sfătuit-o să aibă grijă, s-o spună mereu și i-a mai zis că a fost trimis de Dumnezeu să o ajute ca să aibă o povață pentru viața ei. În primii ani de pustnicie, părinții și maicile care se nevoiau prin acel munte coborau la schituri să se împărtășească. Ulterior, au făcut o micuță chilie, un paraclis, unde se adunau doar ei, pustnicii, se spovedeau acolo și se împărtășeau”.

Sora Cuvioasei a trăit momente care i-au fost mai târziu motiv de mai multă străduință personală în viața lăuntrică: „De multe ori am surprins trăiri deosebite ale ei. Și atunci când era plecată în pădure, la liniște, avea deseori răpiri sufletești. La începutul vieții mele monahale, eu nu prea le-am înțeles, nu știam cum să le primesc. Odată, a avut o trăire duhovnicească așa de o zi și o noapte. Stătea pe pat cu crucea în mână, ațintită cu ochii la icoana Mântuitorului. Nu știam ce să fac, m-am rugat, dar am căutat în anumite momente să o stropesc cu agheasmă să văd cum reacționează, am și zguduit-o să văd dacă se trezește. După ce și-a revenit, și-a dat seama că eu n-am înțeles starea ei și a căutat să-mi explice că sunt anumite trăiri duhovnicești pe care probabil că o să le cunosc mai târziu. Am început să citesc de multe ori din cărțile Sfinților Părinți și am ajuns să înțeleg”.

Ne sunt relatate și alte întâmplări minunate petrecute în pustie, întâmplări care au firescul demn de Viețile Sfinților: „Au fost momente când, prin îngăduința lui Dumnezeu, a putut trăi și o luptă fizică cu cel rău. Am urcat odată în munte la Sfânta și am găsit-o foarte transpirată și lovită. Și eu, nedumerită un pic, am zis: «Maică, dar ce-ai pățit?» Și atunci ea a zis: «E, urâții ăștia caută să mă bată și să mă alunge de aici, să nu mă mai rog». Și nu a spus mai mult. Cu mare ­evlavie și trăire se ruga la Sfânta Teodora de la Sihla. Traversa munții câteodată și priveghea noaptea la peștera Sfintei Cuvioase Teodora”.

„Nu da vina pe nimeni!”

Cuvioasa Elisabeta a învățat-o pe sora ei să își asume orice greșeală. „Orice s-ar întâmpla, să dau vina doar pe mine, pentru că trăise experiențe foarte grozave în munți. Odată a căzut pe ea raftul de cărți de deasupra pătuțului pe care-l avea improvizat acolo, iar ea știa că din pizma celui rău s-au dărâmat cărțile, dar s-a prihănit pe sine zicând: «Eu n-am pus bine raftul ăsta, de-asta a căzut, așa-mi trebuie». Și s-a arătat diavolul și i-a spus: «Ce pățeai dacă dădeai vina pe mine!»”

Sfintei îi plăcea mult să-I cânte lui Dumnezeu. „Stăteam împreună, la chilia din munte, și a început să cânte atât de frumos o cântare pe care eu nu mai auzisem niciodată, era ceva deosebit, cânta ce o insuflase Duhul, dar și datorită dragostei ei”. Maica Nectaria regretă că n-a avut atunci un telefon bun s-o înregistreze.

Urmele Sfintei Elisabeta la Mănăstirea Pasărea

Deși Cuvioasa Elisabeta n-a trăit mulți ani în obștea Mănăstirii Pasărea, urmele sale acolo sunt foarte prețioase și de neșters. Se păstrează nu doar amintirea sa vie, ci și câteva lucruri care i-au aparținut. În chilia în care a trăit puțina vreme a vieții de obște se află câteva fotografii care arată o persoană subțire și ­înaltă, cu capul plecat mereu în jos sau într-o parte, semn al profundei smerenii și al purtării de grijă a gândurilor, dar și al unei blândeți aparte a privirii. Dacă din multe imagini ne apare un chip care și-a impropriat frumusețea celor de sus, în schimb, există o singură fotografie în care Cuvioasa Elisabeta este de o frumusețe fizică iradiantă, zâmbind fericită, cu ochii ațintiți în zare.

Sora Sfintei amintește despre obiectele rămase ca mângâiere și alinare a dorului: „Sunt puține lucruri rămase de la Sfânta Elisabeta, dar de mare importanță. După înmormântarea ei au venit multe măicuțe care au cerut câte ceva și s-au împărțit aproape toate hăinuțele pe care ea le purtase. Mie mi-a rămas schima pe care am dat-o jos de pe ea când a plecat la Domnul și încă o altă schimă pe care o purta când se împărtășea. Mai am unul din bastoanele pe care ea le-a avut când a fost bolnavă. Știa că am o minipareză la picior și mi-a dat bastonul ca să-l folosesc. Mai am crucea ei de la schimnicie și pe cea de la călugărie, pe care a avut-o de la Sfântul Mormânt, cu care s-au făcut multe minuni. Am mai avut și alte obiecte, dar le-am dăruit. Mai am o metanie făcută de ea, pe care o păstrez și mă rog cu ea”.

Aflăm că încă o mlădiță din neamul Sfintei Elisabeta a pornit pe calea monahismului - nepoata Anastasia, proaspăt absolventă a seminarului monahal de la Mănăstirea Pasărea, care acum trăiește chiar în fosta chilie a Cuvioasei împreună cu maica Nectaria.

Sora de sânge și geamăna de credință a Cuvioasei Elisabeta de la Pasărea ne-a mai spus un ultim îndemn primit de la Maica: „Să căutăm simplitatea și să ne străduim să dobândim rugăciunea, pentru ca în vremuri de restriște să putem lupta!”