Apostolul și Evanghelistul care a primit și supranumele de „Teologul”

În calendarul Bisericii Ortodoxe Române se face astăzi, 8 mai, pomenirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, cel care a scris una dintre cele patru Evanghelii, trei epistole soborniceşti şi cartea „Apocalipsa” din Noul Testament. De la acesta ne-au rămas numeroase teme și imagini teologice care au marcat viața Bisericii. El a vorbit despre Logosul dumnezeiesc și a fixat în conștiința creștinilor numirile hristologice de „Miel al lui Dumnezeu”, „Pâinea cerească” sau „Apa cea vie”.

În Sfânta Scriptură, el este numit „ucenicul iubit” al Domnului, iar în Tradiția Bisericii a primit supranumele de „Teologul”, fiind unul dintre cei trei sfinți cu acest nume, alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, numit „Teologul”, și Sfântul Cuvios Simeon, numit „Noul Teolog”. Sfântul Ioan își ia acest nume din faptul că își începe Evanghelia cu prologul despre „Logosul dumnezeiesc” - Cuvântul lui Dumnezeu. El spune: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 1-4). Dacă Evangheliștii Matei și Luca construiesc genealogia pământeană a Domnului Iisus Hristos, având ca punct de pornire pe Adam sau pe Avraam, strămoșii după trup ai Domnului, Sfântul Ioan vorbește de preexistența Logosului dumnezeiesc, făcând o genealogie „cerească” sau dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Această orientare spre dumnezeirea Domnului Hristos, pe care o scoate în prim plan, a făcut ca Părinții comentatori ai Evangheliei scrise de Sfântul Ioan să îl considere ca fiind cel mai teologic dintre autorii biblici, cu o înaltă gândire și pătrunzătoare vedere în tainele cele mai adânci ale învățăturii și lucrării Domnului Hristos.

Fiul tunetului

La fel ca majoritatea apostolilor, Evanghelistul Ioan pare că nu făcea parte din elita poporului evreu. Totuși, unele elemente arată că era cunoscător al limbilor aramaică şi greacă, al Vechiului Testament, al legii iudaice, precum şi al filosofiei greceşti. Este cunoscut împreună cu fratele său, Apostolul Iacob, numit „cel bătrân”. Domnul i-a numit pe aceşti doi fraţi înflăcăraţi de zel şi ambiţioşi Voanerges (Boanerges) - Fiii tunetului. Evanghelistul a fost mai întâi ucenic al Botezătorului Ioan, iar după ce Hristos a fost botezat la Iordan, Ioan Îl urmează pe Hristos şi devine ucenic al Acestuia. În Sfânta Scriptură este numit „apostolul cel iubit de Iisus” şi despre el se mai spune că a fost martor ocular al răstignirii Mântuitorului, pentru că lui i-o încredințează Domnul pe Maica Sa spre ocrotire. După Cincizecime a întreprins mai multe călătorii misionare în Asia Mică. Tradiţia ne spune că a refuzat să aducă ofrandă la templul zeiţei Artemis din Efes. A fost arestat şi dus la Roma. Tradiția consemnează că lângă Porta Latina a fost supus la chinuri prin scufundarea într-un vas cu ulei fierbinte, pe acel loc construindu-se ulterior o biserică numită „Oratorio di San Giovanni in Oleo”. Unul dintre cele mai cunoscute episoade din viaţa sa este exilul în insula Patmos, unde a avut vedenia Apocalipsei sau a sfârșitului lumii, fapt care a condus la redactarea ultimei cărţi din Biblie.

Imagini grăitoare

Lui i se datorează popularizarea unor frumoase cuvântări ale Domnului Hristos, precum și a unor elemente iconice care vor marca teologia și arta Bisericii. De la el avem termenii de „Miel al lui Dumnezeu”, „Pâine cerească” atribuite Domnului Hristos, precum și „Apa cea vie”, care este legat și de Fiul lui Dumnezeu, dar și de lucrarea Duhului Sfânt. Mântuitorul Iisus Hristos este numit „Mielul lui Dumnezeu” nu de Apostolul Ioan, ci de Botezătorul Ioan, dar evanghelistul, care a fost ucenic al Botezătorului, consemnează termenul. Probabil că a fost lângă maestrul lui când acesta a zis arătând spre Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Poate că aceste cuvinte l-au convins pe apostol să-l părăsească pe Botezător, a cărui misiune s-a încheiat, şi să-L urmeze pe Hristos.

Ştim din Sfânta Scriptură, în special de la episodul Botezului la Iordan, că Hristos este numit „Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34), dar uneori este numit şi „Robul lui Dumnezeu” (Fapte 4, 27 şi 30). În traducerea românească, Hristos este numit în textul de la Fapte „Fiu” („Căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns”; „prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus”), numai că în originalul grecesc se foloseşte cuvântul pais, care are ca înţeles primar sensul de copil, fiu, iar următorul este cel de rob. Acest cuvânt Îl arată pe Hristos ca „Fiu al lui Dumnezeu”, dar şi ca „Rob al lui Dumnezeu”. Motivul pentru care se poate traduce Hristos ca „Rob al lui Dumnezeu” este citirea lui pais în lumina textelor de la Isaia 42 şi 49, unde se vorbeşte de sluga/robul lui Dumnezeu - Ebed Iahve. În tradiţia creştină, Hristos a fost identificat cu Ebed Iahve din imnurile lui Isaia. Acești trei termeni care, deşi par foarte distanţi ca înţeles: „Fiul lui Dumnezeu”, „Robul lui Dumnezeu” şi „Mielul lui Dumnezeu”, vom vedea că în contextul de la Ioan sunt foarte apropiaţi.

Biblistul occidental Joachim Jeremias a arătat că pentru a înţelege numirea de „Miel al lui Dumnezeu”, în relaţia cu „Fiul şi Robul lui Dumnezeu”, trebuie să avem în vedere cuvântul aramaic talya. Apelul la această limbă pierdută nu este întâmplător, pentru că ştim că, în vremea Mântuitorului Iisus Hristos, evreii vorbeau aramaica. Joachim Jeremias arată că „Mielul” (amnos în greacă) lui Dumnezeu care ia păcatele lumii, de la Ioan 1, 29, este o traducere în limba greacă a cuvântului aramaic talya, pe care l-a rostit Botezătorul Ioan în contexul de la Ioan 1, care poate fi tradus: „fiu” sau „copil”; „rob” sau „slugă”; dar şi „miel”. Când Iisus a fost numit de către Ioan Botezătorul talya lui Dumnezeu, vorbitorii de limba aramaică ar fi înţeles toate aceste trei expresii: „Fiul”, „Robul” sau „Mielul” lui Dumnezeu. Atunci când Evanghelia a fost redactată în limba greacă, a trebuit să se folosească cuvinte distincte pentru a explica cine este Hristos. Atunci când s-a folosit cuvântul grecesc pais s-a înţeles „Fiul lui Dumnezeu” sau „Robul lui Dumnezeu”, dar nu şi „Mielul lui Dumnezeu”, pentru acest cuvânt folosindu-se grecescul amnos, asta pentru că aramaica avea un singur cuvânt care să suplinească toate cele trei înţelesuri - talya. Atunci când se spune „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29), Evanghelistul Ioan apropie foarte mult imaginea lui Hristos ca Miel nevinovat adus spre junghiere de la Isaia 53, cu imaginea lui Hristos ca Ebed Iahve - Robul lui Dumnezeu, din Isaia 49. La Isaia 49, 6 avem: „Puţin lucru este să fii sluga Mea ca să aduci la loc seminţiile lui Iacov şi să întorci pe cei ce-au scăpat dintre ai lui Israel. Te voi face Lumina popoarelor ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului!” Apostolul Ioan vrea să ne arate că Hristos „Fiul lui Dumnezeu”, „Robul lui Dumnezeu”, „Mielul lui Dumnezeu” este trimis de Dumnezeu Tatăl cu o misiune universală, iar aceste metafore descriu Persoana Mântuitorul Iisus Hristos şi identitatea Sa completă: Cel Unul fără seamăn, unic, Care adună în Sine şi împlineşte desăvârşit toate profeţiile, speranţele şi nădejdile profeţilor şi ale aleşilor lui Dumnezeu. Această teologie a „imaginii” care se regăseşte la Evanghelistul Ioan, şi nu a conceptelor raţionale şi a definiţiilor, are menirea de a ne îmbogăţi şi revigora discursul teologic, de a arăta bogăţia Sfintei Scripturi, care prin imagini simple şi uzuale a creat o adâncă teologie despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu - Logosul dumnezeiesc.