Arhimandritul Benedict Ghiuș: omul desfigurat, omul restaurat

Aflat timp de un an la Oradea, părintele arhimandrit Benedict Ghiuș, membru fondator al Rugului Aprins, publică un mic articol în Biserica și Școala - revista Episcopiei Aradului (nr. 22, 28 mai 1944, pp. 177-179), intitulat Desfiguratul. Întrucât vom găsi aici meditații care constituie, din câte cunoaștem astăzi, esența dialogurilor care urmau să înceapă peste doar câteva luni la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, reluăm acest articol, inedit, aproape, pentru zilele noastre, dar atât de actual...

„E în centrul Evangheliei și al existenței. E în centrul planului universal al Proniei divine. E obiectul problemei centrale pur și simplu, pentru că e în centrul însuși al dragostei lui Dumnezeu. Nu e greu de înțeles că marele mutilat, desfiguratul de care-i vorba, e omul însuși. Față de uimitoarele puteri ale ființei noastre lăuntrice, suntem în adevăr niște bieți desfigurați cari nu se cunosc. Pentru clarvăzători, e aici un fapt care nu suferă dezmințire. Ne lipsește numai curajul de a ne vedea și de a recunoaște.

Problema omului lăuntric se pare că e marea descoperire a veacului. În lumea științifică, semnalul l-a dat cunoscuta carte a medicului [Alexis] Carrel [Omul, ființă necunoscută]. Ca motiv de întrebare, omul e astăzi o problemă peste tot vie, o problemă, am putea zice, care sângeră și țipă din toate laturile planetei ce ne poartă.

Marile culturi ale Asiei în fața ei au încremenit. Înfricoșații asceți ai Tibetului storc toate puterile din om ca s-o rezolve. E sigur că numai prin sistemul negativ, de nimicire a oricărei dorințe, la care se opresc, n-o vor rezolva niciodată. Dar ce aprigă și emoționantă căutare! Numai la marii însingurați creștini o mai întâlnim cu atâta foc. Cu ei ne aflăm însă în altă lume și respirăm alt văzduh.

Secole de-a rândul, omul n-a reprezentat o problemă pentru Occident. Vorbesc de Occidentul pozitivist, căci mai există și altul. Furat de mirajul științei în plină devenire, uluit de miracolele unei tehnici cu adevărat prodigioase, europeanul și-a uitat de omul din el. Grija lui se purta întreagă spre cunoașterea și stăpânirea forțelor naturii și numai după aceea spre îmbunătățirea așa-ziselor condiții de existență.

Să îmbunătățești condițiile de viață pentru Cineva care, în fond, îți este un necunoscut, pentru Cineva, de ale cărui nevoi reale n-ai nici-o idee! Stranie îmbunătățire, în adevăr! Tragediile pe care le trăim astăzi arată clar până la ce punct îndestularea unor pretinse, unor imaginare condiții de viață, reprezintă o îmbunătățire!...

Din fericire, de câtva timp asistăm la descoperirea emoționantă a omului lăuntric. Ecoul acestei descoperiri răsună azi ca o noutate răscolitoare în toată lumea științifică, până și la noi. Unii oameni de știință au făcut descoperirea aceasta izbindu-se, într-o bună zi, întâmplător, de așa-numitul «mesagiu al extremului Orient» (vezi A. Dumitriu, Orient și Occident). E poate cazul multora. Dar nu-i o cale de neapărată nevoie.

Există pe toate plaiurile Europei o instituție modestă, reprezentată azi de niște umili urmași ai unui Nazarinean și ai unor Pescari din Galileea. Mulți se întreabă ce lucru interesant ar mai avea de așteptat de la o atât de străveche așezare. De douăzeci de veacuri însă, ea e singura instituție care a ținut mereu prezentă în Europa problema îmbu­nă­tățirii omului. Că cei mai mulți din gânditorii Europei îi datoresc ei interesul lor de azi pentru omul lăuntric, ea o știe, chiar atunci când beneficiarii nu vor s-o recunoască, dar, generoasă, cum ar putea să nu se bucure? (...)

Dar ar fi ușor de dovedit că, astăzi, asemenea rostiri nu mai sunt glasuri răzlețe. Cu șaisprezece veacuri înainte, un ilustru episcop al Bisericii descoperise în om calități și mai cutezătoare încă (Sf. Grigorie din Nissa).

Față de această uimitoare viziune a omului împlinit, a omului realizat în toate resursele lui lăuntrice, noi oamenii obișnuiți părem doar umbre, stârpituri, niște bieți desfigu­rați. Poate tăgădui aceasta numai cine nu înțelege nimic din ce se petrece astăzi în lume, numai cine n-a încercat niciodată să se cunoască.

Există, în mijlocul nostru, Cineva în stare să redea acestui desfigurat chipul lui cel autentic, Cineva în stare să rezolve această problemă crucială a culturii și vieții omenești de astăzi? Sau trebuie să așteptăm salvarea din altă parte?

Străbuna Casă duhovnicească a Europei, Biserica lui Dumnezeu întinde lumii îngrijorate uneltele de izbăvire, unelte garantate cu două mii de ani de încercări. Mai întâi o cunoaștere justă a omului. Ființe complexe de carne și de spirit, voi oamenii - ne spune Ea - sunteți angajați în marea Ordine divină a unui dinamism spiritual care pornește din Dumnezeu și duce la Dumnezeu, și de aceea fiecare din voi poartă în inimă o comoară de Duh Sfânt.

În sprijinul ridicării noastre la nivelul Duhului, transfigurare abia începută aici pe pământ, definitivă numai în patria cerească, Biserica Domnului adoptă și consfințește apoi aceste trei avântări spirituale care prind și strunesc ființa noastră reală de la rădăcină, aceste trei nevoi simțite de omul de totdeauna: (a) fiind carne, trup, materie - nevoia de a ne spiritualiza; b) fiind în păcate, vinovați, penitenți - tre­buința de a ne curăți, de a ne purifica; c) fiind grosolani, neștiu­tori, egoiști, rudimentari, copii - tre­bu­ința de a ne crește, forma, dezvolta, într-un cuvânt trebuința de a ne crea oarecum din nou cu adevărat.

În aceste trei lucrări stă toată asceza creștină. Față de asceza bu­dhistă, pur negativă, atât de pre­țuită de unii, astăzi, dreptatea cere să recunoaștem de pe acum ascezei creștine, fără să intrăm în amănunte, cel puțin aceste două avantaje: caracterul ei pozitiv de cultură a calităților umane, alături de cel negativ de mortificare și, în același timp, și faptul că ea se desfășoară într-un univers, de Iubire și de optimism creator, într-un climat pregătitor de Înviere. (...)

Dar mai este ceva, capital: în asceza creștină nu ne luptăm singuri. Și aici e încă un punct deosebitor față de asceza budhistă care contează numai pe om. Cum sta, la Cina cea de Taină, Domnul încins cu fota și îngenuncheat în fața Apostolilor ca să le spele picioarele, El Stăpânul, așa stă de față harul, în nevăzutul care ne înconjoară, gătit să ne vină în ajutor, să ne servească. «El n-a venit să fie servit, ci să servească». Așteaptă doar să fie chemat cu încredere și urmat cu energie.

Am ținut să stărui asupra acestor deosebiri, pentru că încep să fie și la noi scriitori care par să cunoască mai bine budhismul decât comorile credinței în care s-au născut.

Am fost martor odată la un schimb de cuvinte deosebit de interesant. Eram în casa unui creștin din Capitală și printre invitați se aflau ofițeri, avocați și alte persoane, dar și un preot bătrân care-și gândea și-și trăia credința lui. (...) La un moment dat, un tânăr ofițer de aviație aruncă această întrebare: «ei bine, dar religia ce bun dă omenirii?» S-a făcut un moment liniște și toți priveau spre preoții prezenți. Și preotul bătrân a dat acest răspuns simplu, din inima lui, nu din cărți: «Dragul meu, e adevărat, credința noastră nu-ți dă nici tancuri, nici avioane, nici radio, nimic din toate acestea. Ea îți dă însă alt­ceva: ea îți dă tot ce îți trebuie ca să-ți împlinești, ca să-ți realizezi ființa ta lăuntrică, tot ce-ți trebuie ca să nu rămâi pe totdeauna un desfigurat în fața ființei tale de om, și cred că bunul acesta nu-i de lepădat.»

Admirabil răspuns! E prea puțin lucru? Nu-i de ajuns împlinirea, realizarea aceasta lăuntrică? E, în realitate, lucrul capital; e, în fond, totul! Oamenii au început să-și dea seama. Cărțile noastre sfinte nu spun altceva când vorbesc de restaurarea omului. Dar pentru aceasta ni se cere un război serios cu noi înșine, un colosal efort metodic. Și aici e pragul de care foarte puțini au curajul să nu se poticnească. Din acest punct de vedere e mai just desigur să vorbim de o criză de interes și de curaj spiritual în Europa, decât de «neputința creștinismului». Dar aceasta-i altă problemă.”