Arhimandritul Calinic Şerboianu, misionar printre ţigani
De mai multe săptămâni, emisiunile TV şi coloanele ziarelor relatează despre expulzarea cetăţenilor români de etnie romă din unele ţări occidentale. Ajunsă în straturile largi ale vieţii publice, problema a determinat opinii pro şi contra, dobândind uneori accente compătimitoare, ba chiar ironice faţă de această iniţiativă.
Privite global, noile opinii nu pot elucida totuşi o dramă cu profunde cauzalităţi şi drastice urmări practice.
Biserica Ortodoxă Română a simpatizat şi a ocrotit dintotdeauna această populaţie greu bântuită de stihiile unei nefericite istorii. Amintim aici veacurile medievale, când fiecare episcopie şi mănăstire hrănea numeroase "sălaşe" de ţigani. După dezrobirea acestora, tot mănăstirile au oferit condiţii prielnice înfiinţării unor sate în care noii locuitori să poată vieţui omeneşte. Rudari sau aurari, ursari, lingurari ori muzicanţi, ei s-au stabilit treptat şi s-au putut dezvolta astfel economiceşte în pace şi în libertate.
Despre acestea mărturisesc, cu recunoştinţă, romii înşişi care ţin să sărbătorească marile evenimente din istoria lor în preajma Mănăstirii Bistriţa din Oltenia.
Cât priveşte grija sufletească faţă de ei, Studiul Pastoralei în Biserica Română de arhimandritul Iuliu Scriban (Sibiu, 1924) închină mai multe pagini misiunii printre ţigani. Între aceste preocupări s-au distins mai multe personalităţi ortodoxe: dr. Barbu Constantinescu (1839-1891), profesor de teologie, preotul Gala Galaction (†1961) şi Ieromonahul Calinic Şerboianu (†1941). Vom aminti câteva înfăptuiri ale celui din urmă.
O biografie în zigzag
Cel care s-a învrednicit mai târziu să fie amintit în coloanele Enciclopediei "Cugetarea", de Lucian Predescu, era din comuna Costeşti, judeţul Argeş. A absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde a fost declarat licenţiat cu lucrarea "Zece predici duminicale" (Bucureşti, 1909).
Este numit diacon la capela română din Paris (1909-1911), unde ia legătura cu scriitoarea Elena Văcărescu, cu monseniorul Vladimir Ghika şi cu alţi intelectuali. La 3 octombrie 1914, cere să fie înscris la cursurile de doctorat ale facultăţii pe care o absolvise, dar este refuzat din pricina unor lipsuri ale regulamentului. Participă la Primul Război Mondial, ca ofiţer de cavalerie. După 1919, suplineşte Catedra de limba elină, de la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş.
În 1922 pleacă în America, unde a înregistrat unele neîmpliniri de ordin profesional şi moral. Revine în ţară şi rătăceşte pe la mai multe mănăstiri, în special pe la Cozia şi pe la Stănişoara. După o perioadă în care a fost preot spiritual la unele seminarii de provincie, pleacă din nou la Paris, în 1929. Aici publică volumul "Les Tsiganes. Histoire-ethnografie-linguistique-grammaire-dictionnaire", Paris, Payot, 1930. În urma acestei lucrări este ales membru corespondent al instituţiei The Gypsy Lore Society, care se interesa de viaţa şi de istoria ţiganilor.
Avea ziarul său, "Trai nou", în care publica şi predici, şi versuri. Uneori semna cu pseudonimul C. Mirmillo. Dintre alte periodice cu mesaj social la care a colaborat amintim: "Cultura poporului", "Raţiunea" (spiritistă), "America" (New York).
O încercare de organizare practică a vieţii romilor
Încă din 1907, viitorul ieromonah a înfiinţat în satul natal un cabinet, numit "Deşteptarea". Pentru biblioteca acestui club cerea donaţii benevole de cărţi de la diferite edituri din ţară.
Stabilit în Bucureşti, în strada Turnu Roşu nr. 11 (cartierul Crângaşi), ieromonahul Calinic a perseverat în ideile sale sociale, străduindu-se să le confere o configuraţie practică. Pentru luminarea şi răspândirea culturii în rândurile acestei populaţii, dar şi pentru integrarea ei socială înfiinţează, în aprilie 1933, Asociaţia generală a ţiganilor din România, pe care o conducea el direct. Instituţia activa prin conferinţe care aveau un cuprins social, prin atenee de cartier, prin lămuriri de la om la om. Sprijinea integrarea tinerilor în unităţi productive, mai ales că în vecinătate funcţionau Atelierele CFR, numite mai târziu Griviţa Roşie.
Exemplu pentru situaţiile actuale
Noile iniţiative nu au putut continua multă vreme, din cauza opoziţiei unor reprezentanţi ai etniei. La 8 octombrie 1933, a luat fiinţă Asociaţia generală a romilor din România, condusă de G.A. Lăzărică. Acesta fusese funcţionar la un depozit de lemne şi avea unele preocupări literare. Ca urmare a unor discuţii aprinse, ba chiar a unui proces, cele două asociaţii se unifică în anul 1934. Fără fermentul creştin militant şi fără perseverenţa de la început, iniţiativa ieromonahului Calinic Şerboianu a intrat în declin.
Om practic, uneori în contradicţie cu sine şi cu instituţia în care a activat, el a avut nişte iniţiative sociale în epocă, de la care şi problematizările de astăzi pot primi sugestii.