Arhimandritul Varlaam Chiriţă şi sufletul românesc al ortodoxiei basarabene

Nici un istoric care se apleacă asupra Basarabiei nu poate ignora excepţionala viaţă religioasă care a înflorit de-a lungul vremurilor pe aceste meleaguri şi rolul jucat de diverse personalităţi ecleziastice în viaţa poporului român trăitor la est de Prut. Misticismul şi măreţia liturghiilor basarabene au fost printre primele elemente care au stârnit interesul românilor din Vechiul Regat şi din Transilvania când, după secole de despărţire, întreg neamul se aduna în aceeaşi matcă, aducând însă, firesc, experienţe şi tradiţii diverse din spaţiile culturale care dominaseră până atunci această zonă. Cum prea bine se ştie, Basarabia a fost integrată după 1812 în cadrele Imperiului Rus, fiind supusă unui intens proces de rusificare, printre altele şi prin intermediul bisericii.

Doi fii ai Bisericii basarabene Intrată sub autoritatea firească a Patriarhiei Române, Biserica din Basarabia aducea cu ea, după cum am mai spus, excepţionalul tezaur al vieţii duhovniceşti, obişnuindu-se în acelaşi timp să poarte haina românităţii care îi fusese refuzată atâţia ani. Printre primii tineri preoţi basarabeni formaţi pe deplin în cadrele ortodoxiei româneşti s-au numărat doi care vor avea destine de excepţie, deşi extrem de diferite. Este vorba de Antim Nica, viitorul arhiepiscop al Tomisului şi Dunării de Jos, şi de arhimandritul Varlaam Chiriţă. Cei doi iluştri reprezentanţi ai ortodoxiei româneşti din Basarabia vor deveni şi foarte buni prieteni, o prietenie marcată de marile frământări ale istoriei, cu puţine regăsiri şi lungi îndepărtări. Dacă datele esenţiale ale biografiei arhiepiscopului Antim sunt în general cunoscute, personalitatea arhimandritului Chiriţă a fost, din păcate, pe nedrept uitată în spaţiul eclezial românesc. Născut în satul Voronoviţa, judeţul Hotin, la 24 ianuarie 1909, în familia preotului Mihai Chiriţă, viitorul arhimandrit primeşte la botez numele Vladimir. Conform mărturiilor, tatăl său era o personalitate în rândurile clerului, cu un destin sinuos şi contradictoriu, fiind iniţial un adept al imperialismului rusesc pentru ca mai apoi să i se deschidă ochii şi să devină un înflăcărat patriot român. Urmând tradiţia familiei, tânărul Vladimir, ajuns la vârsta studenţiei, se înscrie la Facultatea de Teologie din Chişinău, pe care o finalizează în 1931 cu rezultate deosebite. În acelaşi an îşi finaliza studiile teologice şi Alexandru Nicov (Nica). Cei doi eminenţi absolvenţi vor fi propuşi de mitropolitul Gurie pentru continuarea studiilor în străinătate. Alexandru Nica va studia la Beirut problema misionarismului între mahomedani, în timp ce Vladimir Chiriţă va frecventa timp de un an cursurile Institutului Teologic Sfântul Serghie din Paris. În 1935 cei doi tineri teologi intră în rândurile cinului monahal. Alexandru Nica este tuns în monahism în iunie, primind numele călugăresc Antim, iar Vladimir Chiriţă devine monahul Varlaam în februarie, închinoviindu-se la Mănăstirea Ţigăneşti din judeţul Orhei. Aceste nume călugăreşti nu erau alese întâmplător, amintind de marii mitropoliţi Varlaam (autorul „Cărţii româneşti de învăţătură“) şi Antim Ivireanul, expresie limpede a spiritului misionar duhovnicesc şi naţional de care erau animaţi cei doi. În vâltoarea istoriei În 1936, Varlaam Chiriţă este hirotonit ieromonah, iar în 1937 este trimis la Ierusalim în calitate de chiriarh al bisericii şi căminului românesc ce tocmai fuseseră ridicate în oraşul sfânt. Aici află de suspendarea pe o perioadă nedefinită a mitropolitului Gurie, din scaunul vlădicesc al Chişinăului. Revenit în ţară în februarie 1938, Varlaam iniţiază comitetul „Pentru cauza mitropolitului Gurie“. Supravegheat de Siguranţă, acest comitet este desfiinţat, iar părintele Varlaam este trimis la mănăstirea sa de metanie. În septembrie 1939 este numit de locţiitorul de mitropolit al Basarabiei, Efrem Enăchescu, stareţ la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului de la Ţipova, judeţul Orhei, de unde se transferă în aprilie 1940 la catedrala din Bălţi. Aici îl va găsi ultimatumul sovietic, el alegând să rămână în Basarabia şi după ocuparea acesteia de către sovietici. Sunt mai multe motive care au stat la baza deciziei părintelui Varlaam: părinţii care au refuzat să-şi părăsească casa, dragostea pentru Basarabia şi dorinţa de a apăra ceea ce mai rămăsese din spiritualitatea locurilor natale. Din Chişinău el trimite mai multe scrisori către fraţii săi refugiaţi la Bucureşti, din care aflăm numeroase informaţii legate de viaţa bisericească basarabeană din perioada primei ocupaţii sovietice. În acelaşi timp, aceste scrisori sunt pline de sfaturi duhovniceşti, amintind de fiecare dată că singura nădejde adevărată este Hristos Domnul. Eliberarea Basarabiei în vara anului 1941 îi aduce noi speranţe, părintele implicându-se activ în acţiunea de refacere a vieţii duhovniceşti atât în Basarabia, dar mai ales în Transnistria, unde are ocazia să se întâlnească şi să colaboreze cu vechiul său coleg de facultate, Antim Nica. Acesta, între 15 septembrie 1941 şi 15 august 1943, a slujit în calitate de vicar al celor doi conducători succesivi ai Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria: Iuliu Scriban şi Visarion Puiu. Pe 23 decembrie 1943, Antim Nica era numit şef al misiunii, iar Chiriţă era chemat ca să-i fie colabrator apropiat. Apropierea frontului de hotarele Transnistriei determină ca pe 15 februarie 1944 personalul Misiunii Ortodoxe să fie retras în ţară. Din nou, drumurile celor doi se despart. Antim Nica devine un efemer episcop de Cetatea Albă, fiind retras mai apoi la Bucureşti, în timp ce Varlaam Chiriţă se hotărăşte din nou să rămână pe plaiurile natale cu speranţa că va găsi o modalitate să fie util basarabenilor săi. Iniţial, e numit de noul episcop rus al Chişinăului, Ieronim, exarh al mănăstirilor din Basarabia. Curând însă este marginalizat şi trimis preot într-o mică parohie de sat. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Pe 24 aprilie 1946, Varlaam Chiriţă este arestat şi condamnat la 10 ani de muncă silnică în lagărele din Siberia, de unde se va întoarce abia în 1954. Luptând pentru Biserica sa După eliberare este trimis preot într-o mică parohie, la Rubleniţa, fostul judeţ Soroca, unde este supravegheat fiind bănuit de sentimente naţionaliste româneşti şi pentru activitatea sa din Transnistria. În 1957, pentru a nu mai crea probleme, i se aprobă „transferul“ în eparhia Ujgorod, pentru a nu mai inflama spiritele în Basarabia. Atunci se hotărăşte să anunţe oficial ieşirea sa de sub ascultarea Patriarhiei moscovite şi să-şi afirme apartenenţa la Patriarhia Română, printr-o scrisoare datată 1 aprilie 1958. În plus, pe 1 iunie 1958, Varlaam Chiriţă scrie şi episcopului Nectarie, care conducea în acei ani eparhia Chişinăului, acuzându-l de colaborare la distrugerea vieţii religioase din Basarabia. Aceste scrisori au inflamat spiritele la Moscova şi la Chişinău. Considerat un element periculos, arhimandritul Varlaam este judecat pe 31 iunie 1958 de Sfântul Sinod moscovit şi caterisit. Cu toată graba autorităţilor ecleziastice ruse, acţiunea lui Varlaam Chiriţă a ajuns să fie cunoscută şi în România, unde a stârnit vii emoţii. Patriarhul Justinian a profitat de cazul Chiriţă pentru a atrage atenţia patriarhului Alexei al Moscovei şi autorităţilor sovietice asupra situaţiei bisericeşti din Basarabia, unde limba română era interzisă în cultul divin, ameninţând cu discutarea acestei probleme în cadrul forurilor interortodoxe. Însă sovieticii nu erau câtuşi de puţin dispuşi la dialog pe o chestiune atât de sensibilă precum jurisdicţia asupra bisericii basarabene. De altfel, autorităţile sovietice şi colaboratorii din interiorul Bisericii se pregăteau pentru a da o lovitură cumplită ortodoxiei basarabene prin închiderea unui număr important de mănăstiri şi biserici. Dacă Varlaam Chiriţă nu este arestat, acest lucru se datorează poate şi intervenţiilor Patriarhiei Române, însă este complet marginalizat iar oprirea de la slujirea celor sfinte e lucrul care îl va durea cel mai mult. Se stabileşte la Călăraşi, în ţinutul Lăpuşnei, şi, pentru a-şi câştiga existenţa, devine brutar. De aici el scrie mai multe scrisori autorităţilor prin care protestează la adresa distrugerii monahismului basarabean. Prietenii nu se uită niciodată Restul vieţii, părintele Chiriţă şi-l va petrece într-o singurătate demnă, „singur printre lupi“, scriind poezii, pasiunea sa, şi purtând corespondenţă cu rudele şi prietenii săi din România. Evident, nu putea fi uitat vechiul său coleg şi prieten, Antim Nica. Acesta, deşi a ajuns în demnităţi înalte, nu şi-a uitat niciodată locurile natale şi a fost mistuit permanent de dorinţa de a le revedea. Cum erau prea multe piedici pentru realizarea acestui vis, el l-a rugat pe Varlaam Chiriţă să meargă la Bogzeşti şi să-i povestească într-o scrisoare ce mai e prin satul părinţilor săi. Astfel, în 1966, părintele Varlaam ajunge în satul vlădicii Antim pe urmele familiei Nica. Arhimandritul găseşte chiar şi o fotografie a părinţilor episcopului, pe care o trimite „celui mai învederat stătător al Bisericii noastre, pus sus, în sfeşnic, spre a lumina şi dincolo şi dincoace (de malurile Prutului)“. Părintele Varlaam a trecut la cele veşnice în 1989, la puţin timp după ce împlinise 80 de ani. Basarabia intra într-o nouă etapă istorică iar bătrânul oştean îşi împlinise menirea.