Aristocrația bătrâneții în anticul Bizanț

În Bizanț, respectul acordat bătrânilor era literă de lege. Chiar dacă aceștia dădeau dovadă de un spirit rigid, de o mentalitate poate învechită, cuvântul lor primea impor­tanța cuvenită. Societatea bizantină nu considera că bătrânii sunt retrograzi sau că, dincolo de o anumită vârstă, pot fi ignorați cu bună știință asemenea unor piese de mobilier păstrate doar din rațiuni sentimentale. Valorile unui popor sunt păstrate prin energia celor tineri, dar sunt rodul înțelep­ciunii celor în vârstă. 

În monumentala sa lucrare în cinci volume, intitulată Istoria artei, savantul francez Élie Faure afirma despre bătrânii negustori olandezi următoarele: „Cei care apucaseră și făcuseră războiul, cei care, ajunși în puterea vârstei, se îndeletniciseră din plin și fără neliniște cu exerci­țiile militare, cu negoțul, cu ospețele și cu dragostea, socoteau că este bine când pielea lor își pierdea frăgezimea, se înăsprea, se făcea ce­nușie, să devină filantropi și demnitari. Bătrânii negustori și soțiile lor se ocupau cu fapte de binefacere. Fiecare vârstă își are plăcerile ei. Iar olandezii sunt o națiune înțe­leaptă, care pune de acord fără dificultate mâncarea îmbelșugată, ierarhia funcțiilor și ordinea socială, așa cum le-au fixat economia și evoluția țării, cu poruncile Bibliei. Și este foarte bine că este așa, căci aceasta conferă artei care ne-a povestit viața ei acel echilibru, acea pace, acea liniște plină de forță, care formează un contrast atât de desăvârșit și atât de instructiv pentru spirit cu înflăcărarea și cu durerea pe care le ascunde arta mediteraneană” (Élie Faure, Istoria artei, vol. IV. Arta modernă, partea întâi, trad. de Irina Mavrodin, Bucu­rești, Ed. Meridiane, 1970, p. 85).

Toate aceste cuvinte se potrivesc întru totul și bătrânilor din anticul Imperiu Bizantin. Încheierea socotelilor cu cariera militară, negustorească sau politică nu însemna și finalizarea oricărei implicări sociale. Bătrânii din Bizanț ar fi fost foarte mirați de opțiunea corespon­den­ților lor moderni de a se „decupla” de rea­litățile vieții lor și a vegeta pasiv în fața televizoarelor. În prezent, această variantă de a-ți petrece zilele în timpul ulterior pensionării a devenit pentru mulți literă de lege. Lipsa oricărei activități conduce la apariția rapidă a bolilor degenerative precum Alzheimer și Parkinson, la însingurare și deprimare, la văduvirea societății de o experiență validă și important de a fi luată în considerare.

În Bizanț însă, bătrânii societății erau în continuare implicați în diverse activități. Dacă făceau parte din pătura rurală, ei se ocupau de nepoții lor, continuau să împlinească tot felul de activități agricole, se îngrijeau de casă și ușurau viața urmașilor lor. În cazul păturilor înalte ale societății, acestea aveau o activitate diversificată. Se implicau în proiecte filantropice de anvergură - clădeau aziluri pentru bătrâni sau mici orfelinate, adăposteau săraci în dependințele proprie­tăților lor și îi hrăneau pe propria socoteală.

Mulți dintre bătrânii aristocrați continuau să-și împlinească în mod onorific sarcinile de la curtea imperială, supervizând în mod delicat activitatea urmașilor lor în cadrul funcțiilor oficiale. Sfatul lor cântărea adesea greu în balanță, iar influența lor nu avea de suferit din cauza vârstei, ci din contră, primea mai multă greutate odată cu înaintarea lor în vârstă. În acest decor vast al Imperiului Bizantin, bătrâ­nețea nu era considerată o corvoadă, un balast de care societatea trebuia să se desprindă cât mai repede, ci o valoare neprețuită, o resursă inepuizabilă de înțelepciune și experi­ență, de maturitate și implicare sinceră care asigura, adesea în mod hotărâtor, succesul în activitățile întreprinse de mărețul imperiu care a dominat, pentru o lungă perioadă de timp, lumea. Aici, toți se lăsau guvernați de vechiul dicton latin: „Să ții seama de dorințele bătrânilor, de sfaturile oamenilor capabili și de faptele tinerilor” (Vota senum, consilia virorum et facta juvenum, „Proverbe și cugetări latine“, ediție îngrijită de Vasile D. Diaconu și Maria Marinescu-Mihu, Bucur­ești, Ed. Albatros, 1976, p. 204).

Dincolo de toate activitățile și sfaturile, de experiența hotărâtoare și înțelepciunea specifică, bătrânii din Bizanț au fost un model de evla­vie și pietate creștină. În cuvintele filozofului stoic Epictet: „Și ce altceva pot face eu, bătrân șchiop, dacă nu să cânt imnuri de slavă di­vinității? Dacă eram o privighetoare, aș fi făcut ce este specific privighetorii, dacă eram lebădă, ce este specific lebedei. Acum sunt însă o ființă rațională, deci trebuie să cânt imnuri de slavă divinității. Aceasta îmi este activitatea specifică; eu o îndeplinesc și nu-mi voi lăsa locul atâta timp cât îmi este dat să-l păstrez; și vă invit și pe voi la aceeași odă” (Epictet, Discurs viu: Diatribe - Cartea I, trad. de Andreea Ștefan, București, Ed. Seneca, 2018, pp. 80-81).

În marile catedrale bizantine sau în smeritele biserici de lemn rurale, în schiturile uitate de lume sau în cuprinzătoarele mănăstiri de obște, bătrânii se adună în număr mare pentru a rosti cuvintele șoptite ale rugăciunilor lor. Vedem cu ochii minții un bărbat în vârstă rugându-se pentru copiii săi, dincolo o femeie îmbătrânită înainte de vreme implorându-L pe Dumnezeu să vindece o persoană apropiată, cuplurile cărora vremea în această lume li s-a scurs aproape de tot, șezând în genunchi, liniștite, calme, în aștep­tarea Împărăției lui Dumnezeu. Tot acest popor al zilei de ieri pregustând arvuna zilei de mâine, ziua înveșnicirii lor, ziua primirii lor în sânul Bisericii celei cerești.

Desigur, există și neîmpliniri. Vedem cazuri de lăcomie și trădare, de pătare a reputației atât de solide atribuite bătrâneții și înțelep­ciunii acesteia. Privim cu regret cum un om ajuns la senectute ca Andronic I Comnenul (1163-1165) distruge o întreagă dinastie imperială prin rapacitatea, cruzimea și lipsa sa de măsură sau cum un general priceput aflat la o vârstă venerabilă precum Mihail Lachanodrakon se ridică împotriva Bisericii stârnind o prigoană împotriva icoanelor și a monahilor fără precedent în istoria acestui imperiu ortodox. Afirmațiile marelui înțelept chinez Confucius nu sunt fără temei: „Adevăratul Senior trebuie să se apere de trei înclinări: în timpul tinereții, când energia și sângele îi sunt în mișcare, el trebuie să se ferească de destrăbălare. Când a atins maximul său de forță, trebuie să se ferească de certuri și gâlcevi. Când ajunge bătrânețea și când sângele și energia îi descresc, trebuie să se păzească de lăcomie” (Confucius, Precepte, trad. George Dulcu, Cluj-Napoca, Ed. „Zamolxis”, 1994, p. 40).

Însă, dincolo de toate aceste reu­șite sau eșecuri, amintirea bătrânilor bizantini rămâne venerabilă și demnă de a fi urmată. Iar ma­jorității lor li se potrivesc bine aceste cuvinte înălțătoare rostite de o mare aristocrată și scriitoare franceză: „Se vor duce, n-aveți a vă teme, acești părinți care întârzie să vă lase locul; tata, ale cărui cuvinte poartă încă o urmă de severitate ce vă rănește; mama, a cărei bătrânețe vă silește la îngrijiri pentru care nu mai găsiți răgaz; se vor duce paznicii neosteniți ai copilăriei voastre, ocrotitorii înflăcărați ai tinereții voastre; se vor duce, și zadarnic veți căuta prieteni mai buni; se vor duce și, de îndată ce nu vor mai fi, se vor înfățișa sub un chip nou; fiindcă timpul, care-i îmbătrânește pe cei aflați sub privirile noastre, îi înti­nerește pe cei pe care moartea ni i-a răpit; timpul le dă atunci o strălucire neasemuită” (Madame de Staël, apud Femeia în proverbele și cugetările lumii, antologie de Mircea M. Duduleanu, Bucu­rești, Ed. Albatros, 1975, p. 280).

Astăzi ne amintim de strămoșii noștri bizantini și ne dorim să atingem și noi anii bătrâneții în forma lor atât de nobilă precum au făcut-o ei.