Aromele vechiului Bucureşti
În Bucureştii vechi, sărbătoarea Naşterii Domnului era aşteptată cu multă bucurie de locuitori, de la mic la mare. Acest lucru se vedea şi din marea aglomeraţie de pe străzile Capitalei, când fiecare umbla să adune şi să pregătească cele necesare praznicului.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pregătirile erau în mare cam aceleaşi pe care şi noi, cei de azi, le facem: gospodinele făceau curăţenie generală în case, cine avea dare de mână se înnoia cu haine, dar mai ales se avea grija meselor îmbelşugate pentru cele trei zile de praznic şi pentru cele ce urmau până la Bobotează şi Sfântul Ioan.
Oraşul era în sărbătoare. Nu toată lumea avea brad împodobit de Crăciun, la început aveau doar familiile de nemţi şi în general cei care fuseseră prin Europa. Românii au luat şi ei acest obicei, dar mai târziu.
Vremea colindatului era una sfântă şi mult aşteptată. În seara de Moş Ajun, startul la colindat era dat de corurile mitropoliei, Bisericii „Domniţa Bălaşa“ şi „Operei“ Teatrului Naţional care porneau colinda lor pe la ora 8:00 seara, începând cu Palatul Regal. Aici, familia regală asculta cu emoţie colindele şi când acestea se încheiau, oaspeţii erau primiţi în sala de aşteptare din aripa stângă a palatului unde erau serviţi cu covrigi, mere, portocale, ceai cald, prăjituri şi alte daruri (cf. George Costescu, „Bucureştii vechiului regat“).
Cu Steaua şi Vicleimul
Cam tot la acea oră porneau la colindat prin cele peste 70 de mahalale copiii şi tinerii. Erau două tipuri de cete: cei care mergeau cu Steaua şi cei care mergeau cu Vicleimul. Interesant era obiceiul ca două cete de colindători să nu se întâlnească, pentru că în acest fel se producea o luptă: când o ceată pornită cu Vicleimul întâlnea altă ceată la fel se luptau şi ceata învinsă se întorcea acasă ruşinată. De aceea, sunau din tălăngi ca să evite întâlnirea faţă în faţă pe uliţe şi străzi. Vicleimul erau cântat de tineri ce se costumau şi jucau scena Naşterii Domnului. Colindătorii erau răsplătiţi cu covrigi, mere, nuci şi dulciuri, iar uneori şi cu bănuţi. Desigur, toate aceste bunătăţi erau adunate în trăistuţele ce se purtau de-a curmezişul pieptului. Steaua era confecţionată din hârtie colorată şi fâşii strălucitoare, fiecare străduindu-se să o facă mai deosebită.
Şi trecătorii de pe străzi le dăruiau colindătorilor bani, pe care cei mici îl dădeau repede pe o băutură caldă cu scorţişoară sau un ceai fierbinte vândut prin prăvălii, fiind o metodă de a se mai încălzi.
Meniul de la mesele bucureştenilor era şi el cu adevărat sărbătoresc. Toţi aveau pe masă mâncăruri alese, la loc de cinste fiind, desigur, sarmalele, caltaboşii, cârnaţii, toba şi celelalte produse din carne de porc. Nu lipseau cozonacii, sarailiile şi baclavalele, dar aveau să-şi facă loc spre sfârşitul secolului al XIX-lea budincile şi prăjiturile franţuzeşti şi cele vieneze.
Spre deliciul tuturor, reproducem o reţetă de cozonac din cartea semnată de M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi, „200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti“, Iassi, Cantora Foaiei Săteşti, 1841: „Ia trei oca de făină, faci plămădeală cu o litră de drojdie de bere şi cu una litră de lapte, puind şi trei ouă întregi, laşi de dospeşte frumos şi pui două litre şi jumătate de lapte, 18 ouă întregi, trei litre de unt topit şi sarea trebuincioasă şi, frământându-l până ce se desprinde de mâni; apoi îl lasă de dospeşte frumos şi, după ce au dospit bine, întoarce aluatul, îl mai lasă puţin de şede, pe urmă, făcând cozonaci, îi ungi cu gălbanuş de ou şi-i dă la cuptori“. Această reţetă tipărită la Iaşi circula, desigur, şi prin Bucureşti... Dar iată şi una neaoşă: „Ia 100 dramuri de unt căldicel, o oca de lapte tot căldicel, 4 ouă, drojdie de bere ca o nucă topită în lapte, sare, şi pui atâta faină încât aluatul să fie mult mai moale decât cel de pâne; pe la jumătatea frământăturii adaogi puţin zahăr şi stafide; frămânţi până ce nu se mai lipseşte aluatu de mâni; apoi laşi de se dospesce; îl aşezi împletindu-l pe o tavă unsă cu unt; ungi pe dâasupra cu gălbinare de ou, şi pui de se coace într-un cuptor cald“ („Bucătăria română. Carte coprinzătoare de mai multe reţete de bucate şi bufet“, Proprietar: Christ Ionnin, Bucuresci, Typographia Stephan Rassidescu, 1865).