Arta scrierii cu lumină - de la Dionisie la Iuri Holdin

De câţiva ani, numele unui iconar medieval rus începe să fascineze Europa: este Dionisie, supranumit odinioară Înţeleptul, trăitor la cumpăna veacurilor XIV-XV, redescoperit de curând graţie măiestriei înduhovnicite a unui fotograf de excepţie. Este Iuri Holdin, primul care a ridicat fotografia la rangul de artă prin excelenţă a spiritului. Megaexpoziţia sa de clişee ale icoanelor dionisiene, circulată prin mari centre culturale ale lumii, era cât pe ce să poposească din Moscova şi la Festivalul de Artă Sacră Filocalia, tocmai încheiat la Arad. Era cât pe ce să ne viziteze şi istoricul de artă Ekaterina Danilova, văduva extraordinarului fotograf şi preşedinte al Fundaţiei Frescele Rusiei. 

 

Dar dacă circulaţia mesagerilor de azi ai marelui iconar a fost obstrucţionată de incompatibilitatea a două sisteme de management cultural, lumina frescelor lui Dionisie a ajuns şi în România, prin bunăvoinţa doamnei Ekaterina Danilova, care a avut amabilitatea să ofere tânărului festival arădean filmul documentar Dionisie în secolul XXI şi albumul Lumina frescelor lui Dionisie - lumii. Am fost şi eu la Arad; iată un fragment din comunicarea pe care am susţinut-o cu această ocazie.

 

Pentru cei mai mulţi, fotografia ţine de tehnică. Cei care o tratează ca artă urmăresc modul de surprindere şi încadrare a realităţii, dar îşi pun prea rar întrebarea despre cum realitatea înconjurătoare este pusă în valoare de actul fotografic. La fel de puţini se întreabă asupra felului cum tehnica de surprindere a realităţii influenţează modul în care această realitate este reprezentată. 

 

Căci tehnica nu e un simplu arsenal de manevre şi operaţii exclusiv pragmatice. Aceste manevre se nasc într-un context istoric, care are o dimensiune spirituală, apariţia lor la un moment dat fiind determinată de motivaţii de natură sociologică, psihologică, de istoria culturii - într-un cuvânt, spirituale. 

 

A fotografia o icoană nu este un simplu act de surprindere a realităţii; mai ales când este vorba de o frescă medievală, construită după legităţi artistice şi teologice mai mult sau mai puţin cunoscute astăzi şi realizată în condiţii considerabil diferite de cele de azi. 

 

Ce înseamnă a fotografia o icoană medievală? Dacă pentru a traduce o operă lirică traducătorul trebuie să se apropie de ea, până la contopirea cu starea poetică a autorului, pentru a transpune această stare în altă limbă, similar este şi în cazul fotografierii artefactului sacru. 

 

Fotograful trebuie, în primul rând, să înţeleagă obiectul supus fotografierii, să-i cunoască legităţile şi istoria, pentru a se putea apropia de acesta nu doar în mod emoţional, ci şi în modul obiectiv, reclamat de tehnica aflată la baza meşteşugului său. Fotograful trebuie să ştie să „vadă“ obiectul fotografiat, la fel cum pictorul „vede“ într-un anume fel ulcica cu flori. Iar dacă pictorul trebuie să se lase luminat de o simplă ulcică cu garoafe, pentru a le surprinde lumina, cu atât mai mult fotograful care imortalizează icoane trebuie să ştie a se lăsa mai întâi el însuşi străbătut de lumina lor, pentru ca această lumină să o capteze apoi în obiectivul camerei sale. 

 

Astfel vedea actul fotografierii, pe care îl numea „scriere cu lumină“ (photo-graphia), artistul fotograf Iuri Holdin. Un act deopotrivă artistic şi tehnic, esenţialmente spiritual, a cărui spiritualitate se revendică din cea a iconografiei nord-răsăritene medievale. A cărui spiritualitate a fost formată, educată şi inspirată de frescele unui iconar genial aproape uitat, Dionisie. 

 

Între maestrul medieval al icoanei, Dionisie, şi artistul fotograf contemporan Iuri Holdin s-a creat o legătură specială, capabilă a da puteri germinative prezentului, dar şi trecutului, mai precis viziunii noastre asupra iconografiei medievale răsăritene.