Discernământul, virtutea de căpătâi a bunului creștin

Am spus-o în nenumărate rânduri: virtutea de căpătâi care ni se cere a fi pusă în lucrare acum este cea a dreptei socotințe sau a discernământului. Creștinii nu pot fi abulici, zănatici, aiuriți, ușor de manipulat de către cel rău. Ei trebuie să „stea strâmb, dar să judece drept”, trebuie să dea răspuns bun oricărei provocări sufletești - personale sau comunitare -, trebuie să aibă radarul bunului-simț pornit. Iar sursa de alimentare a acestui radar este direct la Dumnezeu.

În colecția PSB (nr. 57) este cuprinsă parte din opera Sfântului Ioan Casian (trăitor în secolele 4-5, un sfânt cu origini dobrogene), care, alături de Sfântul Gherman, fratele său duhovnicesc, a făcut o lungă călătorie în Orient pentru a-i cerceta pe cei mai îmbunătățiți monahi ai vremii cu privire la desăvârșirea spirituală și mijloacele ascetice pentru dobândirea acesteia. Astfel, cei doi ajung să aibă parte de o secvență dialogică cu Avva Moise în adâncul pustiei egiptene despre dreapta socotință, adică despre discernământ („A doua convorbire duhovnicească”), care este socotită nici mai mult, nici mai puțin decât obârșie a tuturor virtuților! Sentința este clară, Avva Moise le vorbește celor doi monahi veniți de peste mări și țări în exemple atât din Vechiul, cât și din Noul Testament, însă neomițând să evoce și cazurile de eșec răsunător, văzute de el însuși printre nevoitorii din comunitățile monastice ale Egiptului.

Astfel, Avva Moise amintește - ca efecte ale lipsei discernământului - câteva narațiuni ale Vechiului Testament. Ni se perindă prin fața ochilor cazul nefericitului Saul, primul rege al lui Israel, care, depărtându-se atât de învățăturile înțeleptului Samuel, cât și de poruncile Domnului Savaot, a păcătuit grav, găsindu-și pieirea tragică pe muntele Ghilboa. Nu a avut discernământ încălcând convențiile divine și umane, recurgând la practici contrare voii lui Yahveh (necromanția) și la sfaturile mentorului său... Monahul Moise continuă cu exemplul regelui Ahab, stăpân peste Israel, contemporan cu Sf. Proroc Ilie. Acesta și-a iertat cu ușurință nemintoasă inamicul de moarte, regele sirian Benhadad, recurgând la milostenie, deși prorocii de lângă el l-au avertizat să ducă până la capăt pedeapsa pe care Dumnezeu o hotărâse pentru invadator. Ahab, într-un acces de milă (sau poate și din orgoliu subtil?), oferă clemență celui care voise să-l ucidă, însă acest act a fost contrar voinței divine. Rezultatul? Ahab și-a aflat o moarte cumplită, deși a fost un rege relativ bun pentru poporul său. De aici rezultă faptul că bunele intenții, faptele de milostenie trebuie să aibă un sens și un gir dumnezeiesc, în acord cu dreptatea de Sus. Nu orice faptă de așa-zisă milostenie se încadrează în voința lui Dumnezeu, de aceea trebuie să existe duhul sfatului, al cercetării duhovnicești profunde, atât a propriei intenții (scopul), cât și a efectelor publice, comunitare.

Pe de altă parte, același Moise (făcând parte din constelația de performeri duhovnicești alături de Serapion, Teona, Isaac și preotul Pafnutie) revine cu exemple din proximitatea comunității monahale în care viețuia, amintind de căderile călugărului Hero care, după ce atinsese nebănuite culmi ale ascezei vreme de 50 de ani, a sfârșit prin a se arunca într-un puț adânc, după ce l-a ispitit satana. Ispite de dreapta, adică de râvnă nevoitoare fără măsură duhovnicească, fără sfătuire cu ceilalți... Sau alți doi frați din Thebaida care au nesocotit regulile elementare de traversare a deșertului, fiind încredințați (amăgiți) că Dumnezeu Însuși le va da hrană și apă. Unul dintre ei a murit ca prostu’, refuzând apa și mâncarea pe care un trib crud și sălbatic i le oferiseră, totuși, cu mărinimie... Iar un altul voia să-i taie beregata propriului copil, asemenea lui Avraam, căci îngerul de lumină l-a încredințat să o facă; de fapt, dracul însuși care își bătea joc de respectivul monah și de căruntețile lui. În urma celor auzite, Sf. Gherman concluzionează scurt: „Reiese limpede și cu prisosință că dreapta judecată este într-un fel izvorul și rădăcina tuturor virtuților”. La care Avva Moise completează, zicându-i: „Dreapta judecată nu se dobândește decât prin adevărata umilință”.

Ei bine, așa vorbeau călugării între ei acum 1.500 de ani. Oameni (sfinți) care s-au nevoit zeci și zeci de ani pentru a dobândi harul și a se apropia cât mai mult de Dumnezeu. Pentru ei, dreapta socotință era conținută în duhul sfatului cu cei bătrâni, fiind un mare dar - pe de altă parte. Însă noi, cei din lume, cum obținem această calitate duhovnicească de căpătâi? Tot prin sfatul cu cei mai înaintați pe căile cunoașterii dumne­zeiești, pe căile descoperirilor/cercetărilor curate, pe căile faptelor de viață care nu trădează altceva decât buna întocmire a existenței proprii și a celor de lângă ei.