Rafinamentul neputinței

Ne vine greu să înțelegem atunci când oamenii aleg să nu facă nimic într-o situație dată. Atunci când refuză efectiv să ia decizia de a acționa, iar, uneori, fără să mai aștepte un rezultat, abandonează problema definitiv. În ochii celor care acționează indiferent de consecințe, omul care temporizează lucrurile, care împiedică deliberat exercitarea unei alegeri câtă vreme lucrurile nu s-au limpezit complet, este considerat un laș, un neputincios, o persoană vrednică de dispreț. Istoria însă nu ne minte niciodată: de multe ori tocmai cei care și-au păstrat cumpătul până în ultima clipă, fără a ceda presiunilor exercitate de oamenii din jur, de contextul evenimentelor sau de propriile impulsuri, au fost cei care au și transformat marile probleme în oaze imense de reușite. Ne aducem aminte, de exemplu, de faimosul conducător roman Fabius Maximus, cel care, prin strategia sa de amânare deliberată a războiului cu generalul cartaginez Hannibal, a reușit să câștige un conflict care amenința să pună capăt Romei antice și dezvoltării acesteia într-un mare imperiu. Și-a câștigat porecla de „Cunctator” - cel care amână - dar o putem considera o glumă la adresa lui sau un omagiu pentru răbdarea și strategia, pentru planificarea impecabilă și priceperea de care a dat dovadă?

Mulți dintre acești oameni batjo­coriți ca neputincioși de toți cei din jur pentru cumpătarea și răbdarea de care au dat dovadă în momente cheie, alegând să se înfrâneze de la o acțiune pripită, au fost, ulterior, reabilitați de cursul istoric al evenimentelor. Ne-a rămas ca o mostră de înțelepciune și acea exprimare celebră a împăratului roman Augustus, recunoscut pentru încetineala cu care lua deciziile și care spunea că orice lucru făcut suficient de bine a fost împlinit și suficient de repede, oricât ar fi durat procesul în sine. Este o perspectivă normală, firească și pentru un creștin, de exemplu, ca atunci când ezită să acționeze în vreun fel, fie pentru că are mai multe soluții, fie pentru că încă nu are o soluție, să mediteze profund, să nu se grăbească și să se îndrepte în primul rând către Dumnezeu pentru a primi răspuns. Și nu de puține ori, chiar oameni aflați în cele mai importante funcții, în momente de răscruce, alegeau să nu facă nimic până când nu erau încredințați că trebuie să își asume o anumită direcție. A nu face nimic este mai bine decât a face lucrurile total greșit. Însă este și cel mai greu să te abții să faci ceva atunci când ești atât de înrobit spiritului de acțiune, unei determinări de a împlini o acțiune cu orice preț.

„Neputința de-a face ceva - de ce nu ne-am servi de ea ca de o cale spre sfințenie?”, spunea eseistul Emil Cioran (Caiete I. 1957-1965, trad. de Emanoil Marcu și Vlad Russo, București, Ed. Humanitas, 1999, p. 124). Trecând mai departe atingem aici o bornă sensibilă: situația oamenilor inapți din cauza bolilor, vârstei, imposibilității de a mai performa la același nivel ca îna­inte. În situația acestora, nepu­tința fizică nu este doar o cruce sau o povară greu de dus, ci, totodată, o extraordinară cale spre sfințenie. Timpul dedicat acțiunii poate deveni timp dedicat rugăciunii. În fața greutății tot mai mari de a mai lua decizii și a te grăbi să le pui în aplicare ridici zidul binefăcător al lăsării în mâinile lui Dumnezeu. Harul dumnezeiesc te ridică la noi culmi ale iubirii dumnezeiești. Simți că Dumnezeu îți poartă de grijă în orice fel - tot ce ai de făcut este să te lași în mâinile Lui.

Așadar, a nu te grăbi, a lăsa lucrurile să se petreacă natural, fără a le forța prin gândirea, simțirea sau faptele tale, păstrând în minte rugăciunea, este un mod foarte duhovnicesc de a te așeza în fața provocărilor vieții și a deciziilor dificile care pot însoți parcursul nostru în această lume trecătoare. Vei fi considerat neputincios, lipsit de iniția­tivă, naiv, nesemnificativ și va trebui să înfrunți toate aceste neajunsuri, dar chiar și așa, este lipsit de sens să procedezi altfel doar pentru că sunt mai mulți cei care au ales să facă altfel. Acel cuvânt al Sfântului Apostol Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12, 10), nu exprimă oare toată puterea duhovnicească imprimată de Dumnezeu mai ales în cei care par neputincioși, depășiți, prigoniți de toată lumea pe nedrept? În acești oameni disprețuiți strălucește harul dumnezeiesc dacă își acceptă nepu­tința și își ridică smeriți crucea încercărilor și nu se grăbesc să-și caute dreptatea singuri. Ce cuvânt frumos i-a spus Dumnezeu Sfântului Apostol Pavel când acesta se plângea de suferințele sale: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Corinteni 12, 9). Și cât de frumos a interpretat și Apostolul această binecuvântare ascunsă a lui Dumnezeu: „Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (2 Corinteni 12, 9). Iată un veritabil „rafinament” al neputinței de care fuge toată lumea, deși tocmai prin recunoașterea și asumarea ei căpătăm o uriașă călăuzire și simțire a harului dumnezeiesc.