Tăierea voii și păzirea binecuvântării

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 572-574

„Zicea uneori (protosinghelul Ioanichie Moroi) către ucenicii săi:

– Fraților, aceste două lucruri să le țineți în toată viața voastră: tăierea voii și păzirea binecuvântării. Că cine calcă aceste porunci nu poate fi călugăr și niciodată nu-i merge bine. Că noi suntem fii ai binecuvântării, iar nu ai blestemului.

(...) Într-o iarnă, un frate a uitat beciul deschis și au înghețat cartofii. A doua zi a întrebat starețul la trapeză:

– Cine a lăsat beciul deschis? Îl rog să-și mărturisească greșeala aici, în public.

Dar nimeni nu recunoștea. Atunci bătrânul a zis:

– Dacă cel vinovat nu spune, o să-l certe Dumnezeu.

În clipa aceea, unul dintre frați a căzut la pământ cuprins de duh necurat. Era tocmai cel vinovat. Deci, îndată a fost dus în biserică, i s-a făcut Sfântul Maslu și s-a vindecat, căci protosinghelul Ioanichie primise de la Dumnezeu darul izgonirii duhurilor necurate din oameni.

Odată bătrânul a pătimit o oarecare ispită din lucrarea vrăjma­șului. Deci, mustrându-se pe sine, a doua zi a spus în biserică:

– Părinților, de acum nu pot să vă mai fiu egumen și părinte duhovnicesc, căci am greșit înaintea Domnului. Căutați alt povățuitor în locul meu.

Iar părinții i-au zis cu lacrimi:

– Părinte stareț, nu ne lăsa sărmani, că n-are cine să ne povățuiască pe calea mântuirii. Să rămână păcatul asupra noastră, numai să nu ne lași singuri.

– Rămân mai departe egumen, a spus bătrânul, numai dacă îmi făgăduiți să împliniți cuvântul meu.

– Facem orice ne vei spune, părinte.

Atunci s-a așezat starețul cu fața în jos pe pragul bisericii și a zis:

– Nu are parte de Hristos cel care nu va călca peste mine!

Deci au trecut toți, călcând pe trupul lui. Așa a rămas starețul mai departe la conducerea mănăstirii, iar părinții și frații s-au folosit mult de smerenia bătrânului.

Pentru smerenia și nevoința lui, protosinghelul Ioanichie a ajuns sihastru și duhovnic renumit în partea locului. La el veneau pentru sfat și spovedanie numeroși pustnici din împrejurimi, călugări, stareți, episcopi și mireni. Deși era foarte canonic și autoritar, totuși pentru fiecare găsea cuvinte de mângâiere și îmbărbătare. Cel mai obișnuit canon pentru el era postul îndelungat, rugăciunea, îndeosebi Psaltirea, și ascultarea desăvârșită.”

(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)