Cu bocancii pe aura sfinților

Mediul digital bolborosește în continuare de mesaje confuze, în care apar note informative sau referate ale organelor Securității comuniste privitoare la activitatea „conspirativă” a unor sfinți recent canonizați cu mare bucurie de întreaga eclezie asistată binevoitor de Duhul Sfânt. Emanațiile sulfuroase ale acestor „dezvăluiri” nu arată decât niște jocuri mizerabile care, privite într-un context mai larg, își devoalează atât obârșiile oculte, cât și scopurile imunde.

Cui folosește o Biserică neîncrezătoare în propriii sfinți, timorată în a mai opera alte canonizări, silită să nu vorbească sus și tare, în spațiul public, despre formele de sfințenie ale veacului 20 - cel mai tulburat și genocidar secol din câte a cunoscut omenirea? Câți dintre cei care i-au traversat negurile și-au păstrat teafără mintea și curată inima, darămite să mai adune cunună de sfințenie? De ajuns pentru unii că au supraviețuit, necum să se mai gândească cineva dintre ei la a-și sfinți viața, la a se îndumnezei... Și totuși, au fost români care au trăit cu trupul pe pământul transformat în rană supurândă, în brazdă a hecatombei, dar și-au păstrat sufletul în cer, ca singură speranță și scăpare din iadul abil confecționat jos, în cușca bolșevică.

Cine ar putea să-i judece pentru un compromis pe care, la un moment dat, poate l-au făcut cu regimul opresiv? Care dintre noi, cei care nu am cunoscut direct represiunea demonică, nu am înfundat temnițele acelea, nu am fost supuși la torturi drăcești și nici la expunerea familiilor noastre celor mai brutale măsuri, am putea lua acum piatra să o azvârlim spre icoanele lor? Care dintre noi am fi tânjit după o rază de soare sau după un ciob de lună, măcar pentru câteva minute, și apoi să spunem că ceilalți trebuiau să facă așa și pe dincolo? Dar care din noi am fi mâncat același terci sleit de trei ori pe zi, folosind aceeași tinetă și aceeași zeghe vreme de ani sau de decenii, iar mai apoi am fi dat din gură că X sau Y au cedat? Extrem de puțini dintre cei care au suferit recluziunea au zvârlit cu piatra condamnării morale în ceilalți colegi de suferință. Văd însă că este îmbulzeală mare în ceata oratorilor de duzină, a moraliștilor nimicului, a dreptmăritorilor inflexibili în a pune piedică sfințeniei și a-i da brânci pe toboganul istoriei contrafăcute în laboratoarele subterane. Și asta ca să nu ne putem bucura până la capăt de reușita și prezența lor cerească, de a nu da legitimitate vredniciei harice în fața Domnului, de a ne pierde orice iluzie că suntem și noi un neam creștin de ispravă și nu o adunătură de ciurucuri puse pe trădare cu orice preț.

Dar familiile acestor oameni, oare la ele s-or fi gândit mai mult de o secundă cei care vântură prin spațiul public astfel de „dezvăluiri”? La câtă suferință sufletească îndelungată (presiuni, spaimă, amenințări) și cât chin concret (înfometare, frig, violențe etc.) au avut de îndurat mamele și soțiile acestor condamnați pentru credința lor? Dar copiii acestora, sau nepoții lor? Copilării furate, maculate, îngrădiri a oricărei forme de elan - la ele se gândesc justițiarii de pe rețelele de socializare? Dar oare la tortura extremă de a nu mai ști nimic, ani de zile, de cel pe care l-a săltat Securitatea în toiul nopții într-o mașină neagră și dus a fost? Dar la agonia sufletească oribilă a celor arestați, care nu mai știau nimic de cei lăsați în urmă, de mame și tați, de soții și copii, de frați și bunici? Nimic, ani de zile?

Dar la cei care aveau o viață duhovnicească firească și intensă, care se spovedeau și se împărtășeau, care mergeau la biserică cu conștiinciozitate și care, brusc, au fost lipsiți de toate acestea? De Sfânta Liturghie? De noaptea tainică a Învierii sau de luminata zi de Crăciun? Rușine acum și în veac celor care răspândesc astfel de josnicii cu bună știință, râzând apoi în barbă de macularea generală pe care au produs-o!

Hristos, spunea Nicolae Delarohia „…are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - pînă la dirimanta probă contrară - are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie - putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei. Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe cînd Domnul: Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui.”