Împreună cu Mântuitorul, către cetatea Ierusalimului

Cuvintele Evangheliei, încredințate de Domnul celor aleși, au străbătut vremurile și pământurile, răspândind vestea cea bună până la marginile lumii. Apostolii, purtători ai chemării Mântuitorului, au devenit asemenea zorilor ce alungă întunericul: cu fiecare cuvânt rostit, au aprins în inimi focul credinței, vestind celor însetați de adevăr că pot deveni prin har fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai unei împărății fără apus.

Propovăduitorii Domnului au fost oameni înveșmântați în cre­dință, care au crezut în Lumina lumii, devenind fiii Celui Preaînalt. Credința lor n-a fost doar mărturie, ci temelie - pe ea s-a înălțat lucrarea Duhului, ca o catedrală vie în care Cerul a coborât pe pământ.

Când alegem să credem în ­Iisus Hristos, ne afiliem chipului de viețuire creștină, suntem înfiați prin Har de Domnul, părăsind cele trecătoare în detrimentul celor nepieritoare. Ne rupem de efemer pentru a îmbrățișa veșnicia. Sfântul Apostol Pavel, marele propovăduitor al Adevărului, le scria celor din cetatea Efesului: Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr (Efeseni 5, 8-9).

Fiul luminii nu vorbește doar - el strălucește. Prin faptele sale, prin cuvântul rostit întru adevăr, prin viața trăită cu smerenie, el devine o flacără vie ce răspândește în întunericul lumii Lumina lui Hristos, care luminează tuturor, neîngrădită și fără umbră.

Uimitoarea propovăduire a Evangheliei, în zorii creștinis­mului, a fost mai mult decât un mesaj dus în lume - a fost o revenire la lumină. O trezire. O căutare arzătoare, uneori tainică, alteori cutremurătoare, precum cea a lui Pavel la porțile Damascului. Fie prin credință, prin dorință, descoperire sau trăire, fiecare om care primea Evanghelia devenea, într-un fel, un căutător al Adevărului.

Dorința profundă de a ajunge acolo unde pământul a fost sfințit de pașii lui Hristos

Mărturii din veacurile al III-lea și al IV-lea ne spun că la Ierusalim veneau, de departe, oameni care doreau să participe la anumite momente din viața Noului Israel. Erau atrași nu doar de sărbătoarea Floriilor, a Sfintelor Paști, a Cinci­zecimii, ci și de dorința profundă de a ajunge acolo unde pământul a fost sfințit de pașii lui Hristos. Toți veneau către locul unde s-au derulat evenimentele importante ale vieții pământești a Mântuitorului, la plinirea vremurilor.

Mărturiile istorice ne spun că, în ziua sfințirii Bazilicii Sfintei Învieri și a Altarului de pe Golgota, împreună cu celelalte altare dimprejur, mulțimi de oameni veniți din depărtări au fost de față. Toate acestea s-au împlinit prin râvna și credința binecredincioasei Împărătese Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, care a dorit să așeze în piatră memoria locurilor sfinte.

Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, scria în jurul anului 630 despre o mișcare vie, ferventă a oamenilor veniți la Ierusalim de Sfintele Paști. Imaginea pe care o zugrăvește - corăbii pline, sosite din diferite locuri, precum cea din Alexandria - vor­bește nu doar ­despre călători, ci arată dragostea oamenilor, exprimată prin dorința arzătoare de a atinge pământul binecuvântat și de a trăi sărbătoarea Învierii acolo unde Hristos a biruit moartea.

Pelerina Egeria vorbește în veacul al IV-lea despre procesiunile din preajma Sfintelor Paști

Așadar, cel puțin din veacurile IV-V, precum și în perioada ­următoare, astfel de mulțimi își îndreptau pașii către Ierusalim. Pelerina Egeria amintește despre procesiunile din preajma Sfintelor Paști, inclusiv despre aceea care avea loc în Betania ori Betfaghe, până către vechile porți ale Ierusalimului, pe unde odinioară a intrat triumfător Domnul Hristos.

Nu putem stabili cu certitudine momentul în care pelerinii au început să transfere în ținuturile lor rânduielile și trăirile întâlnite în Țara Sfântă. Dar știm că, însoțindu-L pe Hristos pe calea Golgotei și a Învierii, ei nu se întorceau la fel. Lumina descoperită în Ierusalim devenea făclie aprinsă spre revigorarea propriilor comunități. Prin drumul parcurs alături de Hristos, creștinii descopereau că Acesta fusese tot timpul împreună cu ei.

Așa au luat ființă și s-au organizat și la noi, după pilda acestor mari locuri ale lumii creștine, pelerinajele: din dor, din drag, din credință. Mai ales la marile praznice, precum Intrarea Domnului în Ierusalim, drumurile se umpleau de pași care căutau să retrăiască taina întâlnirii cu Dumnezeu în locurile unde Cerul a atins pământul.

Avem mărturii din diferite locuri ale pământului românesc, păstrate în inimile oamenilor și în cronici risipite prin timp, despre felul în care se desfășurau astfel de procesiuni înainte de instaurarea regimului totalitar. Peste tot, în București, la Iași, dar și în alte cetăți și sate unde credința era trăită cu simplitate și adâncime, era o atmosferă încărcată de solemnitate și bucurie.

Credincioșii se adunau purtând în mâini ramuri înflorite, glasurile lor se uneau în cântări, iar inimile tresăltau la gândul că Îl însoțesc pe Hristos pe drumul Său către Ierusalimul profeților. Nu era doar o procesiune, ci o mărturisire a credinței - călătoria tainică a fiecărui suflet spre Ierusalimul ceresc, acolo unde Hristos, după ce S-a înălțat întru slavă, S-a așezat de-a dreapta Tatălui, cerând să fie preaslăvit cu slava pe care o are „mai înainte de a fi lumea”.

Călătorim și noi împreună cu Domnul Hristos către Ierusalim

Călătorim și noi împreună cu Domnul Hristos către Ierusalim, retrăind pașii ultimului Său drum pământesc. Pe acest drum, El a grăit ucenicilor Săi cele mai înalte cuvinte spuse vreodată, care rămân de-a pururea vii, pentru că au fost păstrate cu iubire de Ioan, ucenicul cel credincios, și așezate cu măiestrie sub inspirația ­Duhului Sfânt în Evanghelia sa.

Cuvintele Evangheliei au luminat lumea. Cuvintele au mers înaintea apostolilor, faptele preaminunate ale Domnului le-au călăuzit pașii pentru a merge din Ierusalimul pământesc către marginile lumii, întemeind Biserici, prin care credința a înflorit și oamenii au descoperit Lumina…

Călătorind către Ierusalim, Mântuitorul le-a vestit ucenicilor în mai multe rânduri pătimirea Sa. Le-a spus limpede ce avea să se întâmple. Dar ei nu puteau înțelege. Cum să priceapă că Cel care dăruise viață, care ridicase din țărână pe cei doborâți, care adusese vindecare și iertare cu o autoritate niciodată întâlnită până atunci, avea să fie dat în mâinile celor fără de lege?

Ei Îl văzuseră ca pe Fiul lui Dumnezeu Celui viu și Îl mărturiseau nu dintr-o simplă ­convingere omenească, ci pentru că Tatăl ceresc le descoperise această taină. Tocmai de aceea era de neconceput ca Învă­ță­torul, Cel drept și blând, să fie batjocorit, scuipat și răstignit asemenea unui făcător de rele, crucea fiind, în acele vremuri, blestemul celor vinovați, nu locul Celui nevinovat. Cum să piro­nești pe cruce, să-L scuipi și să-L batjocorești pe Cel care a șters lacrima de pe fața tuturor?

Și totuși, pe acest drum al pătimirii, Domnul a rostit cuvinte care aveau să rămână vii în inima Bisericii pentru veacurile ce aveau să vină. Unul dintre aceste cuvinte a fost prilejuit de cererea fiilor lui Zevedeu, Ioan și Iacob, anume aceea de a primi fiecare câte un loc aproape de El în slava Împărăției. Evanghelistul prezintă intenția ca venind doar din partea celor doi frați, dar în spatele cererii se afla Salomeea, mama lor, o femeie evlavioasă și curajoasă. Ea s-a apropiat de Iisus și I-a zis, cu inimă de mamă: „Zi ca să șadă acești doi fii ai mei, unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta întru Împărăția Ta” (Matei 20, 21). Răspunsul Mântuitorului este bine cunoscut: Nu știți ce cereți. Puteți oare să beți paharul pe care Îl voi bea Eu și să vă botezați cu botezul cu care mă botez Eu? Ei au zis: Putem.

Acest răspuns hotărât al lui Ioan și Iacob arată că nu veniseră înaintea Domnului cu o cerere a mândriei, ci a dragostei. Fiii voiau să slujească, să fie acolo unde El va fi. Și, deși nu realizau atunci pe deplin ce înseamnă „a fi alături de Hristos”, aveau să înțeleagă mai târziu că drumul spre slavă trece prin cruce, iar tronul este sfințit cu sângele Celui ce S-a jertfit pentru lume.

Discuția a continuat. Evanghelia menționează faptul că ceilalți ucenici s-au mâniat pe cei doi frați.

La fel facem și noi, ne mâniem când observăm atitudini pline de atenție față de alții și dispre­țuitoare față de noi, deși între ucenicii Mântuitorului nu trebuie să fie astfel de stări.

Cuvintele Evangheliei sunt pline de sens: Care dintre voi vrea să fie întâiul, să fie vouă slugă ­(alte traduceri redau prin „slujitor”). Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească și să dea sufletul răscumpărare pentru mulți (Matei 20, 27-28).

Locurile Sfinte, un mileniu și jumătate de zbucium

Istoria locurilor sfinte, a vechilor lăcașuri construite în perioada primară și apoi refăcute de cru­ciați, trecute adeseori prin flăcări și lovite de ura invaziei arabe, poartă urmele unui mileniu și jumătate de zbucium. Și totuși, peste toate acestea, rămâne gravată o imagine tainică și dureroasă: Mântuitorul plângând cetatea Ierusalimului, înainte de a păși în ea. Evanghelistul Matei prezintă cuvintele acestei tânguiri după momentul propriu-zis al Intrării Domnului în Ierusalim și al alungării vânzătorilor din Templu, însoțite de o serie de pilde rostite în acele ultime zile, încărcate de sens și de apropierea jertfei.

Fie că au fost spuse înainte de ultima intrare în cetate, fie în zilele următoare, cu puțin timp înainte de pătimirea Lui, rămân o atenționare severă pentru fiii Ierusalimului de atunci, cei mai mulți dintre ei, ­ne­primitori ai ­cuvintelor Evangheliei, dar, în același timp, și pentru noi, cei de astăzi.

Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie; Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului (Matei 23, 37-39).

Este durerea unei iubiri respinse. Dorul lui Dumnezeu față de om, întors în tăcerea pietrei. Aceste cuvinte străbat veacurile și ajung până la noi, ca un ecou care ne trezește. Ierusalimul nu este doar o cetate geografică, ci chipul sufletului omenesc - căutat de Dumnezeu, chemat la viață, dar adesea închis în sine. Plânsul Domnului nu este pentru ziduri, ci pentru inimile care nu vor să se lase adunate sub aripile harului.

Ucenicii au devenit, peste puține zile, lucrători în via harului, în Biserica pe care Domnul a întemeiat-o. De aici, trimiși de El, au pornit până la marginile pământului, purtând Cuvântul și Duhul.

Care sunt oare roadele unui lucrător din via harului?

Ei erau mlădițele, El - vița. Legătura era vie, aducătoare de rod. Domnul i-a voit roditori pe ucenicii Săi, cei care au ascultat cuvintele Lui, cei care I-au fost martori la minuni și, mai târziu, cei care aveau să-I urmeze pașii prin veacuri. Le-a cerut să rămână în El și să aducă roadă multă - roadă care să nu piară. Care sunt oare roadele unui lucrător din via harului?

Privind către zilele pătimirilor, cred că cele mai de preț roade sunt cele nevăzute de lume: lacrimile, rugăciunea, căința și faptele făcute în taină. Nu cele lăudate de oameni, ci cele știute doar de Dumnezeu. Acolo, în ascuns, se coace adevărata roadă.

Cum întâmpinăm o astfel de sărbătoare?

Cum întâmpinăm fiecare moment important din istoria mântuirii?

Facem faptele pline de roadă sau am rămas asemenea smochinului neroditor?

Îl întâmpinăm în aceste zile pe Domnul cu toată inima?

Îl însoțim pe ulițele Ierusalimului, dar și pe străzile cetății în care locuim?

Plângem cu amar, cum a făcut odinioară Petru, încercând apoi să întâmpinăm cu bucurie zilele slăvitei Sale Învieri?

Sunt întrebări la care fiecare răspunde după măsura vieții sale, nu prin vorbă, ci prin roadele inimii, acolo unde se face întâlnirea cu Hristos Cel viu.