1 aprilie: mii de români păcăliți cu moartea

Puțină lume și-a amintit că la 1 aprilie este comemorată ziua celui mai mare genocid românesc al secolului 20: masacrul de la Fântâna Albă. În ziua de 1 aprilie 1941, adică în plin Post al Paștilor (Învierea avea să fie în 20 aprilie), câteva mii de români get-beget din Bucovina ocupată de ruși cu un an mai devreme au încercat să treacă granița în România. Cu alte cuvinte, voiau să scape din iadul comunist în care erau triplu persecutați, în așa fel încât să nu aibă nici o șansă de scăpare: etnic, religios, social. Adică rușii prigoneau, arestau, torturau, deportau sau ucideau pe cei care nu erau de etnia care le convenea, cei care aveau credință în Hristos, cei care aveau o brumă de avere, adică de independență economică.

Ticăloșia care a fost? Promisiunea, lansată prin zvonistica KGB-ului, că urmează ca în acea primăvară să fie lăsați să plece în România toți cei care vor să o facă. Cursa era întinsă, iar oferta ademenitoare, deoarece timp de aproape un an (de la cedarea Basarabiei și Bucovinei) avuseseră loc nenumărate incidente la frontieră, cu mii de români secerați pe fâșia dintre cele două state. Alte mii de oameni fuseseră deja deportați, depo­sedați de bunuri, bănuiți fiind de legături cu cei care avuseseră tentativa de evadare din „raiul” bolșe­vic. Iar acum rușii lansaseră zvonul mincinos că urmează să fie deschise granițele pentru cine vrea…

Așa se face că în ziua de 1 aprilie 1941, era o zi de marți, mai multe mii de români de pe valea Siretului s-au încolonat și au pornit spre graniță. Erau adunați din satele Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Trestiana, Opri­șeni și Suceveni într-o impresionantă coloană alcătuită din 2.000-3.000 de suflete - bărbați, femei, copii și bătrâni - o migrație a durerii și sărăciei, o transhumanță a terorii lăsate în urmă… Oamenii erau pașnici, „înarmați” doar cu prapori și icoane, cu cetini de brad în mâini și cu un steag alb uriaș ca deschizător de drumuri. Adică un steag al păcii, al bunelor intenții. Și cântau. Cântece religioase, evident, invocând ajutorul grabnic al Mântuitorului și al Maicii Sale, precum și prezența sfinților dragi inimii lor. Ajunși în locul numit Poiana Var­nița, s-au întâlnit cu grănicerii ruși, care se presupunea că îi vor lăsa să treacă. Evident, intenția criminalilor era cu totul alta, iar românii aflați în bejanie nu au răspuns ordinului de a se opri din mers. Libertatea se afla la doar 3 kilometri în față, oamenii deja vedeau pământul făgăduinței românești cu ochii lor. Și deodată s-a declanșat infernul! Mitralierele au început să secere, fără osebire, tot ceea ce le cădea în cătare, gloanțele mușcau din carne tânără sau din trup bătrân, sfârtecau țeste de sugari sau se împlântau în pântece de fecioară. Nimeni și nimic nu putea opri acest măcel, savuros pentru cei care îl orchestrau. Și nu s-au oprit decât atunci când nu mai rămăsese nici un om în picioare!

Muribunzii au fost agățați de cozile cailor și târâți până la gropile comune, din apropiere. Martorii ajunși acolo după tragedie spuneau că aproape două zile s-a mișcat pământul care acoperea gropile comune, în încercarea răniților de a ieși de sub mormanele de cadavre… Nimeni nu a intervenit, de frica autorităților sovietice, iar represiunea a continuat în toate satele de unde proveneau fugarii. Astfel, au fost deportați masiv rudele acestora în cele mai îndepărtate regiuni ale imperiului roșu: Siberia și Kazahstan. Prigoana a continuat ani buni, în așa fel încât nimeni nu s-a mai gândit vreodată să fugă din URSS în România.

Cifrele masacrului sunt mult diferite, în funcție de care parte a mitralierei se află: rușii susțin că au împușcat „doar” vreo 20 de români, autoritățile locale sovietice merg „cu generozitate” până la 200, însă românii știu că acolo au pierit 2.000 de suflete, cel puțin. De altfel, între recensământul din 1930 făcut de români și cel din 1959 făcut de ruși, rezultă o diferență de 75.000 de oameni în minus, rezultat direct al deportărilor masive, ca represiune în urma tentativei de plecare în România.

Statul român a instituit 1 aprilie ca Zi națională de cinstire a memoriei românilor - victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie. Măcar așa ne putem aminti să ne plângem morții și să nu uităm crimele sovietice contra poporului român, de ambele părți ale frontierelor, oricum artificiale…