Un nou Pateric românesc

Au apărut de curând la Editura Cuvântul Vieții trei volume semnate de Prea­sfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucu­reștilor, conținând biografii luminoase de monahi români. Primele două sunt dedicate monahilor, dintre care unii sunt deja canonizați, iar cel de-al treilea, monahiilor.

Preasfinția Sa ne-a obișnuit de mulți ani cu astfel de evocări luminoase, însă aceste trei cărți, însumând în total peste o mie de pagini, au o valoare specială, deoarece sunt ca o sinteză a scrierilor sale biografice. Mai mult, ele s-ar putea constitui într-un nou Pateric românesc, care vine să cinstească într-un mod foarte inspirat Anul centenar al Patriarhiei Române.

Sfinți și arhimandriți

Mai întâi de toate, trebuie spus că nu este întotdeauna ușor să remarci și să scoți în evidență virtuțile altora. Pentru aceasta se pare că e nevoie de o oarecare generozitate și noblețe a sufletului, dar și de „smerita smerenie”, despre care vorbea atât de des Părintele Arsenie Papacioc. Prea­sfin­țitul are această capacitate șlefuită în zeci de ani, de a simți omul duhovnicesc și de a-l prezenta celorlalți, fără exagerări sau diminuări.

Patericul acesta este ca o masă cu felurite bucate, din care fiecare poate lua ca exemplu de urmat ce i se potrivește mai bine. Cu toate că s-a ostenit timp de mai bine de 40 de ani să recupereze cuvintele de învățătură ale cuvioșilor, Preasfinția Sa regretă încă de la început faptul că multe cuvinte s-au pierdut pentru că nu au fost înregistrate atunci, pe loc, sau scrise imediat după ce au fost rostite. Cu toate acestea, numele și faptele oamenilor s-au scris în ceruri, acolo unde nimic nu se uită.

Autorul arată că cei evocați au fost oameni ca și noi, însă mulți s-au înăl­țat deasupra țărânei. Unii s-au nevoit în mănăstirile noastre, iar alții în Muntele Athos sau în Țara Sfântă. Toți acești părinți au avut atât caractere diferite, cât și daruri felurite. Fie că au fost foarte legați de sfintele slujbe, nevoitori mari, sau primitori de străini și milostivi, fie că au fost oameni învățați, psalți iscusiți sau pictori, sau au avut unele abilități gospodărești, cu toții și-au pus aceste daruri la picioarele Crucii și în slujirea Bisericii. Foarte apreciați în ochii autorului sunt cei care au avut bunătatea inimii. Despre aceștia, spune adesea că văd înaintea multora Fața lui Dumnezeu.

Cei care sunt prezentați în primul volum au avut, în general, și unele funcții administrative, îndeosebi în perioada comunistă. Unii poate că au plătit un mic tribut stăpânirii, însă prin prezența lor benefică au salvat funcțiile esențiale ale Bisericii. La sfârșitul veacurilor se va vădi lucrarea fiecăruia, deoarece, dincolo de aparențe, ei au ales mai mult prietenia cu Dumnezeu decât prietenia cu oamenii. Au avut, de asemenea, ascultare față de ierarhia Bisericii, dragoste jertfelnică față de aproapele și un adânc simț de pocăință.

Unii (peste 5.000 de călugări și maici) au fost scoși afară din mănăstire cu Decretul din 1959 și nevoiți să lucreze în lume, purtând dorul mănăstirii și îndurând multe umilin­țe din partea contemporanilor. Altora li s-a confiscat opera scrisă, la care trudiseră mulți ani. Alții au rămas totuși în mănăstire, dar au fost tot timpul urmăriți de cei din afară și de cei dinăuntru. Mai cu seamă cei care au purtat și crucea stăreției au lucrat cu mari eforturi și neobosite insistențe să mențină sfintele lăcașuri în bună rânduială, în acei ani potrivnici. Cu toate că se spune că nimeni nu este de neînlocuit, istoria ne-a arătat că asemenea oameni vrednici n-au putut fi înlocuiți, cu adevărat, de nimeni.

Un rol special l-au purtat părinții duhovnici din mănăstiri. Învățând din pilda vieții lor, Preasfințitul ne arată că un duhovnic bun este modest, nu caută ale sale, se roagă mult pentru ucenici, nu îi tratează cu indiferență, nu face categorisiri pripite și, foarte important, își învață fiii duhovnicești să fie pașnici, smeriți și discreți. În continuare, Preasfințitul afirmă: „Ce important este pentru un așezământ monahal un sfetnic bun! Cunoaște realitățile, nu are părtinire, nu judecă subiectiv și are perspectiva corectă asupra contextului”.

Prin nevoințe spre cer

În volumul al doilea sunt prezentate chipuri de ieromonahi, ierodiaconi și monahi. Majoritatea dintre ei s-au nevoit în mănăstirile româ­nești, care, fără nici o îndoială, sunt și ele continuatoare ale vechilor obști din Pustiul Egiptului, Țara Sfântă sau Muntele Atonului, după cum remarcă adesea autorul.

Din spusele unuia dintre cuvioși aflăm că „dragostea este mai mare decât pravila” și că „singurul fel de a plăcea lui Dumnezeu e să-i ajuți pe oameni”. Un alt părinte spunea că „este mai bine să faci voia lui Dumnezeu decât să fii întotdeauna și oricum pe placul oamenilor”. Profund duhovnicesc și realist, un cuvios îndemna pe cei oarecum grăbiți în a fi promovați: „Sileș­te-te să fii bun! Nu-i greu să te călugărești, mai greu este să împli­nești”. Cât despre vigilența în lupta cu păcatul până la sfârșitul vieții, un părinte atenționa că „diavolul găsește momeală pentru fiecare: tineri, în puterea vârstei, sau bătrâni”.

Autorul revine adesea la îndemnul de a nu uita aceste sfinte învăță­turi, de a le consemna și a le lăsa ca moștenire altora. Sfântul Sofian de la Antim își amintea uneori de cuvioșii îmbunătățiți pe care i-a cunoscut sau de marile obști călugă­rești în care a trăit în tinerețe. Cu acel prilej, bătrânul spunea: „Ce rânduieli frumoase erau odată! Acum trăim din amintiri...“  Totuși, chiar și numai aceste amintiri nu reprezintă puțin lucru. Într-un mod tainic, ele întrețin în noi un foc al râvnei pentru cele cerești. În acest sens, Sfântul Paisie Aghioritul îndemna: „Când auziți despre faptele unor oameni sfinți, străduiți-vă să le scrieți, căci va veni vremea când asemenea rânduri vă vor fi singura mângâiere”.

Matericul românesc

Cea de-a treia carte ocupă un loc special. Este vorba de un adevărat materic al mănăstirilor românești, lucrare în premieră și unică până la această dată. Este și un mare dar oferit cuvioaselor monahii din sfintele noastre mănăstiri și centre eparhiale, care, în tăcere, slujesc cu smerenie și fidelitate Biserica. Totodată, lucrarea pregătește foarte frumos anul 2026, dedicat de Sfânta Patriarhie sfintelor femei din calendar.

În carte sunt prezentate în primul rând chipuri de starețe vrednice, care au fost deopotrivă autoritare, dar și binevoitoare, având un rol hotărâtor pentru dăinuirea mănăstirilor lor. În viața obștii, ele au fost primele care s-au răstignit pe sine, iar jertfa lor s-a făcut ca un miros de bună mireasmă duhovnicească, roditoare și în zilele noastre.

Alte monahii au înființat muzee, au găzduit în casele lor oameni de cultură, au creat adevărate opere de artă în ateliere mănăstirești de covoare și de broderie liturgică, altele au fost mari cântărețe, nelipsite de la biserică și veghetoare la păstrarea rânduielilor. Unele au dus faima României peste hotare, slujind cu devotament în Țara Sfântă sau peste Ocean. Aceste maici osârduitoare au avut în minte și au împlinit acel cuvânt care spune: „Să muncești cum ai trăi o veșnicie și să te rogi ca și cum ai muri mâine”.

O atenție specială este acordată suferințelor pricinuite de nefastul decret antimonahal din 1959. Cele mai multe dintre monahii și-au păstrat cu mari sacrificii făgăduințele călugărești, așteptând cu dor momentul întoarcerii lor în Rai, adică în mănăstirea ce le-a născut la o nouă viață. Iar după întoarcere, ele s-au pus și mai mult în slujirea Domnului, întemeind sau restaurând mănăstiri, aducând acolo noi surori, reluând firul slujbelor și al operei misionare. Ele s-au arătat cu adevărat providențiale acolo unde au fost chemate să slujească. În acest sens, iarăși amintesc de cuvintele Cuviosului Sofian: „Aceste maici sunt fiice ale neamului nostru românesc, popor cuminte, înțelept și răbdător. Neamul nostru are, într-adevăr, zăcăminte valoroase, din care se poate întreține evlavia aprinsă în sfintele lăcașuri”.

Am remarcat în mod special osteneala aproape nepământeană a unei călugărițe de la Centrul eparhial Iași, care, fără să refuze pe cineva, să vorbească necuviincios sau să se scuze ascunzându-se în spatele cuvintelor, „lucra cât pentru trei persoane la un loc. Se trezea dimineața, pe la ora 3 sau 4, își făcea pravila, iar la ora 6 era în bucătărie. Curăța zarzavaturile cam două ore. Făcea curățenie, aerisea camerele și participa la Sfânta Liturghie. În fiecare dimineață. După slujbă, continua curățenia la căminul preoțesc, pregătea camerele pentru oaspeți, spăla așternuturi și călca până seara târziu”. Și aceasta timp de mai bine de 30 de ani. Autorul Matericului, care are o îndelungată experiență de lucru cu oamenii, a remarcat că „astfel de oameni se întâlnesc doar de câteva ori în viață”.

În concluzie, aceste trei cărți, precum și cele câteva zeci de volume scrise de Preasfințitul Părinte Timotei, dovedesc din plin că Vlădica este un adevărat cronicar al Bisericii și un fin cunoscător al sufletului omenesc. De asemenea, trebuie numaidecât să luăm aminte la modul în care dânsul a căutat cu insistență și a salvat multe informații de arhivă, fotografii, înregistrări, documente și nu mai puțin râvna sa pentru a lua câteva interviuri foarte valoroase, sau pentru procurarea unor manuscrise, care altfel ar fi rămas în uitare, sau s-ar fi pierdut definitiv în mormântul unei condamnabile indiferențe. Dacă noi, cei de aici, nu știm întotdeauna să fim recunoscători, cu siguranță istoria Bisericii îi va fi recunoscătoare, iar sfinții îi vor mulțumi.