Focul din inimă. Andrei Scrima - centenarul nașterii

Andrei Scrima, arhimandritul care ar fi împlinit un veac, și-a țesut drumul prin fibrele unei vremi aspre, aproape de nestrăbătut. Mai cu seamă în anii de ucenicie, când sufletul său tânăr și însetat de cer bătea, smerit și stăruitor, la por­țile Mănăstirii Antim, el căuta lumina în bezna nopții, căuta izvorul în adâncul pustiei. Apoi, purtat de binecuvântarea Patriarhului Justinian ca de un zefir providen­țial, a pornit să slujească Biserica Ortodoxă în orizonturi primejdioase, acolo unde credința se cere mărturisită „în mijlocul valurilor” - pe ape învolburate, sub ceruri de furtună.

Deși viața lui s-a desfășurat în încercări, el a rămas contemporan cu sfinții: cu cei ai Antimului și ai Slatinei, unde s-a altoit duhovni­cește, dar și cu cei ai lumii largi, pe care i-a întâlnit, i-a ascultat și despre care a scris, cu bucurie și discernământ.

A fost martor la mileniul Marii Lavre a Muntelui Athos, despre care a vorbit cu o delicatețe rară. A pășit în adunări și concilii unde cuvântul se rostuia viu și se primea ca o taină, într-o vreme în care acasă, pe pământul României înlăn­țuite, nimic din toate acestea nu avea voie să se aștearnă în slove.

Călător prin lumea cea mare, fiu al Rugului Aprins de la Antim, Andrei Scrima a devenit arhimandrit al Patriarhiei Constantinopolului și reprezentant al Patriarhului Ecumenic, purtător al cuvintelor Evangheliei în locuri îndepărtate. A urmat studii doctorale în India și a fost profesor de filosofie și teologie la Universitatea Catolică „Saint Joseph” din Beirut și la Universitatea Maronită „Saint-Esprit” din Kaslik, Liban. A fost membru al Academiei Inter­naționale de Științe Religioase și Filosofie de la Bruxelles și colaborator al unor instituții de prestigiu.

Și totuși, dincolo de drumurile lumii, de tumultul istoriei, de răspântiile pe care le-a traversat, a rămas un monah al cerului, un om al adâncului. Căci nu geografia l-a definit, ci căutările dincolo de ceea ce se vede; nu orizonturile, ci abisul lăuntric.

Scrisul lui, atent, cizelat, este mărturia unei conștiințe teologice care îmbina vastitatea cunoașterii și căutările inimii. Comentariul la Evanghelia după Ioan, textele liturgice, medi­ta­țiile despre monahism, despre isihasm, despre rânduiala athonită, despre mileniul Atho­sului sunt tot atâtea repere ale unei înțelegeri profunde, născute din îndelungă trăire duhovnicească.

El, unul dintre cei mai proaspeți exegeți ai Evangheliei iubitului ucenic în veacul trecut, vedea în această carte o chemare adresată oamenilor grăbiți. De altfel, întâlnirile lui cu oameni sfinți, cu mari duhovnici, cu monahi ai luminii i-au hrănit cugetul și l-au insuflat în opera sa teologică, din care au rămas posterității pagini de o frumusețe rară.

Vorbind despre Scara Sfântului Ioan Climacos, Andrei Scrima spunea că această carte „poartă foc” și „este imposibil să ții focul în palme, pentru că locul lui firesc nu este acolo”. Așa simțea cuvintele ma­relui ascet: ca pe un jar mistui­tor, ca pe o văpaie ce nu poate fi pur­­tată cu propriile puteri.

Iar ființa omului, spunea el, nu trăiește decât păstrându-și inima aprinsă: numai o inimă cuprinsă de dor poate îndrăzni aventura duhovnicească despre care vorbește Scara. Pe monahi îi numea aventurieri ai spiritului, căutători ai adevărurilor ultime, „marginali ai unei lumi” care, după ce a etichetat drept „nebunie” iubirea lui Hristos răstignit, s-a oprit în loc, în vreme ce monahii reluau în singurătate ascensiunea către acel peisaj ascuns din care se țese întreaga realitate.

Biografia părintelui este cunoscută, iar pagini ample au fost dedicate vieții și operei sale. Totuși, câteva amănunte - discrete, ascunse în arhive și în mărturiile celor de atunci - merită amintite la un veac de la naștere.

Născut la Gheorgheni-Ciuc, la 1 decembrie 1925, fiu al inginerului Ioan Nacu Scrima și al soției sale, Victoria, Andrei s-a mutat în București, pe strada Muzelor nr. 15, adresă menționată și în actele de noviciat. Când a intrat la Antim, era deja licențiat în filosofie, cu diplomă semnată de decanul Iorgu Iordan, obținută cu mențiu­nea cum laude.

În vremea starețului Benedict Ghiuș, Andrei Scrima a primit la Antim mai multe ascultări. Un proces-verbal al Consiliului Duhovnicesc al mănăstirii consemnează modul în care erau aleși viețuitorii pentru slujirile principale: eclesiarh era protosinghelul Gherasim Christea (viitor arhiereu), econom era monahul Damian Stogu (plecat apoi la Iordan), Sofian Boghiu era propus casier, Petroniu Tănase avea o ascultare de încredere - secretar, iar fratele An­drei Scrima era recomandat pentru a fi bibliotecar. Dintre toți, Andrei primise cele mai multe voturi - cincisprezece - urmat îndeaproape de Sofian Boghiu, cu paisprezece. Acest detaliu vorbește limpede despre prețuirea de care se bucura între frați.

Aflat în atenția Patriarhului Justinian și a altor ierarhi, Andrei Scrima fusese propus ca profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț, iar la Patriarhie i se în­credințase slujirea la Biblioteca Centrală, unde manuscrisele și cărțile vechi respirau în tăcere.

Noul stareț Sofian Boghiu nota cu mâna-i caligrafică, la 16 decembrie 1950, regretul obștii pentru plecarea fratelui Andrei către Neamț, într-un document semnat de Episcopul-vicar Teoctist Botoșă­nea­nul.

Cel mai important moment din acei ani a fost însă tunderea sa în monahism. Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu, era atunci una dintre cele mai bine rânduite obști din țară, un stup duhovnicesc în care roiau suflete de aur. Acolo se nevoiseră Sfinții Paisie, Cleopa și Petroniu, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Mitropolitul Antonie Plămădeală, Arsenie Papacioc și mulți alții, ale căror nume aveau să devină pietre de hotar în istoria Bisericii Ortodoxe Române. O constelație de sfinți și de mărturisitori, strânși laolaltă de pro­vidență, ca o rară binecuvântare într-un veac tulburat.

Corespondența dintre Patriarhie, Antim, Mitropolia Moldovei și Mănăstirea Slatina - file de istorie împodobite cu peceți și semnături prețioase - arată că fratele Andrei Pompiliu Scrima fusese recomandat de Patriarhul Justinian pentru a fi tuns în monahism, anume la Mănăstirea Slatina, având acordul Mitropoliei, exprimat de vicarul Constantin Nonea.

La 16 iunie 1956, Consiliul Duhovnicesc al Slatinei, întrunit sub președinția protosinghelului Emilian Olaru (stareț în locul Sfântului Cleopa, fugit în munți), consemna primirea fratelui Andrei în obște și aprobarea cererii lui de închinoviere și de tundere. Actele ședinței arată că tânărul novice era „bine cunoscut obștii noastre”, semn că venise acolo de mai multe ori, fapt confirmat chiar de Părintele Cleopa, care amintea că Andrei rămăsese adesea, perioade mai scurte sau mai lungi, în obștea Slatinei.

Un document al Mitropoliei Moldovei din 3 iulie 1956 atestă tunderea sa în monahism la 20 iunie, când a primit numele apostolic al lui Andrei, pescarul de suflete, cel dintâi chemat la urmarea lui Hristos. Cu siguranță nu va fi fost un fapt întâmplător, căci viața noului monah avea să fie una de chemare și de peregrinare, de căutare și mărturisire.

Aceste amănunte, scoase la lumină din praful arhivelor, întregesc parcursul său spiritual și pun în lumină mediul în care s-a plămădit sufletul său de monah: încă de la Antim îl cunoscuse pe părintele Petroniu Tănase, iar la Slatina intrase în atmosfera rânduielilor marilor părinți ai pustiei.

În acei ani, părintele Petroniu, pentru scurt timp și el stareț al Slatinei, pregătise pentru sobor un cuvânt despre „Ascultarea după Sfântul Dorotei”, numind ascultarea „cea mai mare virtute călugărească” și vorbind despre roadele ei din propria trăire.

Într-o astfel de așezare, între părinți sfinți și rânduieli bine statornicite, Andrei Scrima a pășit cu sfială în rândul monahilor, asumând virtuțile pentru care făcea făgăduință.

Mulți dintre cei care i-au fost contemporani și prieteni - Cleopa, Paisie, Sofian Boghiu, Petroniu Tănase și alții - sunt astăzi în ceata sfinților. Ei alcătuiesc cerul duhovnicesc în care s-a plămădit Andrei Scrima, monahul călător, căutător, contemplativ, aventurier al spiritului, care a lăsat Ortodoxiei românești unele dintre cele mai frumoase pagini ale secolului al XX-lea.

La un veac de la nașterea sa, chipul lui se conturează tot mai limpede: un monah crescut între sfinți, un pelerin al cerului care a răspândit prin toate meridianele lumii focul aprins la Antim și la Slatina - acel foc pe care, precum spunea el însuși despre Scara dumnezeiescului urcuș, „este imposibil să-l ții în palme”.

Andrei Scrima nu l-a ținut în palme. L-a purtat în inimă.