Femeia la Eminescu: între taina vieții și drama căutării absolutului

În opera lui Eminescu, femeia este privită într-un mod profund uman şi nobil, cu admiraţie şi respect, ca o fiinţă purtătoare de taină, frumuseţe şi sens.

Interpretările care susţin că poetul ar fi avut o viziune depreciativă asupra femeii sau chiar misogină sunt respinse de critici literari de referinţă precum Zoe Dumi­trescu-Bușulenga sau Rosa Del Conte, unele dintre cele mai profunde exegete ale operei lui Eminescu. Atât în creaţia literară, cât și în reflecțiile sale publicistice, femeia apare nu ca fiinţă inferioară bărbatului sau ca obiect al posesiei, ci ca un spaţiu al armoniei, blândeţii şi comuniunii, menită să ofere sprijin sufletesc sau moral, să aducă echilibru interior şi linişte, spre care sufletul rănit şi obosit al poetului tânjeşte, în contrast cu zbuciumul unei lumi degradate, ce şi-a pierdut busola morală şi spirituală, şi cu frământările geniului.

În poezie, femeia este adesea idealizată, însă nu superficial, ci transfigurată, devenind o fiinţă a purităţii şi gingăşiei, dar şi purtătoare de sens, chemare spre o viață simplă şi curată, apropiată de natură și de ritmurile firești ale existenței. Aşa cum arată Rosa Del Conte în cartea sa Eminescu sau despre Absolut, la Eminescu nu are loc o depreciere a feminității, ci o transfigurare poetică a ei. În opera lirică, iubirea este contemplativă şi profundă, marcată de dor, suferinţă, aștep­tare și respect faţă de taina celuilalt. În poezii precum Floare albastră, Luceafărul, Dorința, femeia nu este un obiect al pasiunii brute, ci un spațiu al dorului, al legăturii armonioase cu natura, dar și al tensiunii dintre temporalitate și veșnicie, dintre viaţă şi aspiraţia spre infinit a geniului însingurat: „Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund. … Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri” (Dorinţa); „Dar dacă vrei cu crezământ/ Să te-ndrăgesc pe tine,/ Tu te coboară pe pământ,/ Fii muritor ca mine./ - Tu-mi cei chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o sărutare,/ Dar voi să știi asemenea/ Cât te iubesc de tare” ­(Luceafărul).

Femeia, un loc de refugiu al inimii

Cum evidenţiază Zoe Dumitrescu-Bușulenga în Eminescu și romantismul german, „diferența dintre Hyperion și Cătălina nu este una de valoare, ci de vocație existențială”, femeia aparținând ordinii vieții, care nu este inferioară, ci diferită ontologic. Rosa Del Conte remarcă, la rândul ei, că femeia reprezintă o mediere poetică între absolut și viață, o formă a absolutului coborât însă în limitele lumii. În lectura sa, feminitatea nu este tentaţie sau cauză a căderii, ci o expresie a condiției umane finite (Eminescu sau despre Absolut). Ambele exegete constată că iubita oferă poetului un loc de refugiu al inimii, ea nu este ispită, ci odihnă pentru suflet: „Femeia reprezintă ceea ce poetul dorește ca pace, dar nu poate locui” (Del Conte). „Pre­zența feminină în lirica eminesciană are o funcție pacificatoare, fiind locul unde spiritul, altminteri neliniștit, caută odihnă” (Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu - cultură și creație).

Mistuit de neliniştile şi căutările unei minţi sclipitoare, de o sete neostoită de cunoaştere, poetul resimte acut nevoia unui liman sufletesc odihnitor, pe care doar iubirea i-l poate oferi. Mintea autonomizată nu poate aduce consolare, nici linişte, nici împăcare inimii. Râvna cunoaşterii şi setea de a cuprinde Totul/ Absolutul îşi află domolirea în faţa Tainei ­iubirii, în faţa femeii ca taină a fiinţei. Înaintea acesteia, poetul se opreşte într-o atitudine de contemplare, de preţuire, dar şi de smerenie, de vulnerabilitate. Nu pentru a cuprinde cu mintea. Fiindcă el intuieşte un adevăr fundamental al spiritualităţii ortodoxe: fără coborârea minții în inimă, omul riscă să se înstrăineze atât de Adevărul cel Viu, cât și de propria sa umanitate. Raţiunea autosuficientă îngheaţă sufletul, aducându-l într-o stare ce echivalează cu moartea, cu o nemişcare glacială a spiritului. Versurile „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece” nu semnifică nicidecum veşnicia ca Viaţă veşnică în sens creştin-ortodox, ci o „nemurire” lipsită de viaţă, reflectând inerţia unui spirit de geniu, ce-l închide pe poet într-un destin tragic, al căutării fără împlinire a Absolutului.

Oricât de cuprinzătoare ar fi, mintea ajunge să stagneze în scepticism dacă refuză coborârea smerită în inimă, locul întâlnirii cu iubirea și cu Dumnezeul cel Viu, Care dă sens cunoașterii. Despărţirea minţii de inimă are drept consecinţă golul sufletesc şi alunecarea în nihilism. Poetul simte că doar iubirea îi poate da cu adevărat sens, îi poate umple vidul sufletesc, aducându-i mângâiere şi putere sufletească. Acest lucru reiese şi din corespondenţa lui Eminescu cu Veronica Micle, în care poetul o percepe ca pe o fiinţă indispensabilă echilibrului său interior: „Fără tine n-aș mai avea nici o putere…”; „Lumea m-a obosit și m-a dezgustat; numai tu ai rămas pentru mine”; „Gândul la tine mi-e singura mângâiere”, „Tu ești viața mea, tu ești liniștea mea”. Vede în ea o confidentă adevărată, capabilă să-l înțeleagă; el mărturisește în repetate rânduri că Veronica este singura căreia îi poate spune „tot ce-l doare” (Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit).

Prin urmare, în fața celei pe care o iubeşte profund şi deplin, Eminescu se arată vulnerabil, obosit, rănit, nu se afişează pe sine în postura de geniu. Departe de a privi dintr-o poziţie superioară femeia, inegalabilul poet şi marele jurnalist vede în Veronica o interlocutoare egală, căreia îi împărtășește frământările interioare, dezamăgirile din plan politic și literar, temerile legate de boală sau de viitor. El o consideră capabilă să înțeleagă profunzimi sufletești, iar relația lor este una de comuniune afectivă şi intelectuală.

Totuşi, iubirea lor are şi o latură dramatică, reflectată în tensiunea dintre ideal şi real, care marchează opera sa literară, dar şi întreaga sa existenţă. Legătura lor se desfăşoară sub semnul suferinţei, fiind umbrită, în contextul unei lumi ostile, de sentimentul imposibilității unei împliniri durabile. Totodată, poetul se interesează de starea şi problemele ei, îi poartă de grijă, se teme şi de pierdere - semn că o vede ca pe o ființă reală, vie, nu ca pe un ideal abstract.

Nici în viaţa reală, nici în creaţia sa literară, femeia nu este redusă la rolul de muză, nici văzută ca obiect senzual sau, dimpotrivă, ca o imagine idealizată, desprinsă de planul realului, ci ca o prezenţă vie, liniştitoare, un centru afectiv ce oferă existenţei sens şi frumuseţe. Cum am văzut mai sus, ea aparţine sferei vieţii, dar nu a unei vieţi ieşite din rost. Constantin Noica înţelege feminitatea în opera lui Eminescu nu ca limitare sau scădere sub aspect valoric sau existenţial, ci ca „rost al fiinţei”. În interpretarea sa, femeia nu este chemată să urmeze destinul eminescian orientat spre absolut, ci ea rămâne în ordinea vieții și a ființei. Geniul, dimpotrivă, nu se poate așeza în viața comună, fiind definit de o tensiune permanentă către absolut, care exclude stabilitatea existențială: „Viața nu-l poate urma pe cel ce arde în absolut” (Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti). Prin urmare, femeia este legată de rost, de continuitatea vieţii, care persistă şi rodeşte în lume, în timp ce geniul „arde” în absolut. Însă este o „ardere” care consumă şi tulbură, mai degrabă decât să confere viaţă şi rost.

Un liman sufletesc în fața zbuciumului vieții

De aceea, în cele mai grele momente, Eminescu simte nevoia să se îndrepte spre ceea ce îi poate oferi mângâiere şi echilibru. Pe lângă femeia ca iubită, mai sunt alte două figuri feminine spre care el se întoarce ca spre un liman sufletesc în fața zbuciumului vieții: mama poetului şi Maica Domnului. Figura mamei este legată de copilărie, de adăpostul originar, de dorul de începuturi, de vremurile dinainte de cădere şi zbucium. Ea cheamă „din negura de vremi”, reprezentând un spaţiu al întoarcerii, iubirea necondiţionată, în care el caută protecţie şi consolare ca în vremurile când era copil, adăpostul pierdut, dar dorit cu intensitate dureroasă: „O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;/ Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...” (O, mamă…). Chemarea este blândă, asociată cu natura („pe freamătul de frunze”, „Se scutură salcâmii … îngână glasul tău”), cu ritmurile vieții, simbolizând figura mamei din plan pământesc. Mama, simbol al iubirii care nu judecă şi nu părăseşte, este fiinţa care cheamă, văzând durerea fiului şi păstrându-şi puterea de a mângâia, chiar dincolo de timp şi moarte. În alte poezii, precum Mai am un singur dor, figura mamei este asociată, în subtext, cu dorinţa poetului de a se retrage dintr-o lume a durerii într-un loc al simplităţii, păcii şi comuniunii (în acest caz, cu natura), dorinţă purtând nostalgia unei maternități originare, protectoare.

În cazul Maicii Domnului, poetul este cel care cheamă, îngenunchind şi implorând ocrotire şi iertare, din postura omului ­rănit, care-şi recunoaşte neputinţa. Dacă mama simbolizează ­adăpostul pierdut, către care se întoarce cu nostalgie dureroasă, Maica Domnului reprezintă adăpostul posibil, către care se îndreaptă cu smerenie şi rugăciune. Văzută ca „maică a durerilor”, „isvoru-ndurărilor”, „balsamul răniţilor” (cum mai este numită într-o variantă a Rugăciunii), ea are puterea de a-l izbăvi din „noaptea gândurilor”, primindu-i poverile, de a-i reda credinţa, de a-i oferi mângâiere şi nădejde, în prezent şi viitor: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;/ O, Maică sfântă, pururea Fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranța mea tu n-o lăsa să moară/ Deși al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară./ … Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința/ Și reapari din cerul tău de stele;/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” (Răsai asupra mea).

Poeziile-rugăciune ale lui Eminescu, mai ales raportarea sa la Maica Domnului, ne dezvăluie un poet profund uman care, dincolo de neliniștile sale metafizice și de dramatismul căutării Absolutului, găseşte, în momentele critice, capacitatea de a se opri şi a cere ajutor, smerindu-se, conştient de păcat şi de neputinţa umană, iar poezia sa devine rugăciune. Eminescu se adresează Fecioarei Maria cu o venerație profund ortodoxă, cerând iertare, îndreptare, întărire sufletească şi mântuire, văzând-o ca mijlocitoare şi mamă a milostivirii, care aduce alinare acolo unde raţiunea şi puterea omenească sunt neputincioase: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară …/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”. Apelativele „crăiasă” (termen preluat din basmele populare româneşti), „regină peste îngeri” reflectă invocarea puterii ei protectoare, ca adăpost şi izbăvire accesibile prin rugăciune şi smerenie.

Un geniu smerit și rugător

În fața ambelor figuri, poetul renunţă la orgoliul geniului, se micşorează, se smereşte, devine fiu şi rugător. El recunoaşte că, datorită milostivirii şi iubirii nemărginite ale lui Dumnezeu, precum şi mijlocirii din partea „maicii îndurărilor”, chemată în rugăciune, neamul omenesc se bucură de viaţă şi are nădejdea de mântuire: „Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor”. Este interesant de remarcat distincţia semnificativă dintre Hyperion/ Luceafărul, din poemul narativ alegoric, şi cea numită „Luceafărul mărilor”, Maica Domnului, din poezia Rugăciune. Hyperion este Luceafărul „nemuritor și rece”, care aparţine unui registru al absolutului impersonal, separat de lume şi de oameni, fiind - după cum am arătat şi mai sus - suspendat într-o condiţie de îngheţ ontologic, asemănătoare morţii, cum îl percepe Cătălina: „Străin la vorbă și la port,/ Lucești fără de viață,/ Căci eu sunt vie, tu ești mort,/ Și ochiul tău mă-ngheață”. El poartă „greul negrei vecinicii”, nu poate intra în comuniune cu muritorii, nu le poate împărtăși durerea și nici nu poate iubi în mod personal.

În opoziţie cu acesta, Maica Domnului - „Luceafărul mărilor” - este o persoană vie, caldă, apropiată de oameni, capabilă să le înţeleagă condiţia, să le primească durerea şi să o ducă înaintea lui Dumnezeu. În locul răcelii absolutului impersonal, ea transmite lumina caldă („lumină dulce clară”) a iubirii şi milei, în care îmbrăţişează omenirea. Dacă Hyperion rămâne în afara lumii, într-o sferă a superiorității reci, inaccesibile, Maica Domnului coboară în inima ei, pentru a mângâia, ocroti şi ridica omul îngenuncheat în rugăciune. Astfel se creează o relaţie personală, de comuniune, între om şi Maica Domnului, ca mijlocitoare între lume şi Dumnezeu.

Metafora „Luceafărul mărilor” din Rugăciune Îl poate simboliza şi pe Mântuitorul Hristos, Dumnezeul cel Viu, Care atât de mult a iubit neamul omenesc, încât a luat trup de om şi s-a jertfit, îndurând moarte pentru noi, spre a ne dărui, prin Învierea Lui, Viaţa veşnică, a ne readuce în comuniune cu El, cu Adevărul (nu ca posesiune a raţiunii umane, ci ca Persoană, sau „Comuniune personală supremă”, după expresia Părintelui Stăniloae, referindu-se la Persoanele Sfintei Treimi) şi a ne mântui. În contrast, Hyperion tinde să privească omenirea cu dispreţ şi detaşare, de pe poziţia superiorităţii geniului: „Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă. (…) «Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?»”. Privirea lui Hyperion către lume este rece, distantă, superioară. Privirea Maicii Domnului către omenire este ca un izvor al iubirii, blândeţii şi mângâierii, având un rol protector: „Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară”.

Femeia tratată într-un mod profund și demn

Toate aceste ipostaze dezvăluie modul profund şi demn în care Eminescu priveşte femeia. Această viziune se reflectă nu doar în lirică, ci şi în publicistică, unde poetul respinge trivializarea sau instrumentalizarea ideologică a feminităţii. Eminescu nu neagă educaţia femeii şi dreptul ei la învăţătură, ci critică emanciparea superficială şi formele fără fond, care duc la devalorizarea treptată a ei, rupând-o de vocaţia ei profund umană şi morală. El susţine necesitatea unei educaţii ancorate în nevoile reale ale societăţii şi în rolul moral pe care se cade să îl aibă femeia, ca bază a familiei şi ca factor de stabilitate: „Noi, în loc să încurajăm fetele române în această direcțiune, voim să le facem zbor la universitate pentru a le înzestra cu diplome de ­doctor”; „Aceste studente vor contribui oare la consolidarea vieții de familie?” (Eminescu, în Timpul, Opere, vol. XII). Eminescu vorbeşte ironic despre „zborul la universitate”, criticând nu cunoaşterea în sine, ci ascensiunea artificială prin imitarea mecanică a unor modele occidentale.

În concluzie, opera lui Mihai Eminescu dezvăluie o viziune profund respectuoasă, nobilă asupra femeii. Iubită, mamă sau Maică a durerilor, femeia îi apare ca un spațiu al vieții, al armoniei, al mângâierii pentru un spirit mistuit de căutările în sfera absolutului. În momentele de criză existențială, poetul lasă deoparte orgoliul rațiunii autosuficiente a geniului şi se smereşte, devine vulnerabil, căutând iubirea, maternitatea şi apelând la rugăciune, ca forme ale coborârii minții în inimă. Astfel, Eminescu intuiește că adevărata împlinire nu se află în absolutul impersonal, ci în comuniunea iubitoare și în păstrarea şi dăinuirea valorilor care dau sens existenței.