Hozeva, patria sihaștrilor

Mănăstirea Hozeva și cuvioșii ei nevoitori pot fi așezați, fără șovăire, alături de marii Părinți ai monahismului palestinian. Locul, cu asprimea și tăcerea lui îndreptată către Dumnezeu, trimite cu gândul către perioada de început a Bisericii, vremea unei înfloriri fără seamăn a vieții călugărești, asemenea celei cunoscute pe Valea Iordanului. Hozeva se arată, astfel, ca o poartă de intrare în această vale a nevoințelor, un prag între lume și pustie, între zgomot și rugăciune.

Mai mult decât atât, Hozeva este una dintre puținele mănăstiri care au rezistat vitregiilor și furtunilor istoriei. Dacă multe așezăminte monahale de pe Valea Iordanului s-au pierdut, rămânând doar ruine îngropate sub nisip și uitare, Mănăstirea Hozeva continuă să mărturisească o neîntreruptă fidelitate față de chemarea ei duhovnicească.

Monahismul din pustiul Iudeei a început în veacul al IV-lea, când sihaștri iubitori de viață lăuntrică se nevoiau în peșteri, asemenea celor din Wadi Kelt, locul unde prorocul Ilie, cel râvnitor pentru Dumnezeu, a fost hrănit în chip minunat de corbi. El bea apă din pârâu, iar hrana îi venea o dată pe zi, semn limpede al purtării de grijă dumnezeiești față de cei ce Îl caută în singurătate și încredere deplină.

În jurul anului 400 d.Hr., monahi sirieni - între care Ilie, Ainan și Zenon - împreună cu alți frați de nevoință au ridicat o mică bisericuță pe valea pârâului Horat, cunoscut și sub numele de Kherit sau Wadi Kelt. Mai târziu, în jurul anului 480, monahul Ioan din Teba a reorganizat peșterile și comunitățile de sihaștri din zonă, transformând locul într-o lavră. La început, mănăstirea a fost închinată Maicii Domnului, însă, în timp, l-a primit ca ocrotitor pe Sfântul Gheorghe Hozevitul, cel mai cunoscut, cel mai evocat și cel mai profund trăitor dintre monahii care s-au nevoit aici.

Viața Sfântului Gheorghe Hozevitul ne descoperă chipul unui nevoitor plin de râvnă, care a cunoscut atât liniștea pustiei, cât și tulburările istoriei. La începutul veacului al VII-lea, armata persană a invadat pustiul, a distrus mănăstirea și multe alte așezăminte de pe Valea Iordanului și a ucis paisprezece monahi care viețuiau aici. Moaștele lor se păstrează și astăzi în biserica mănăstirii, ca o tăcută și cutremurătoare mărturie a jertfei lor.

Sfântul Gheorghe a mai rămas o vreme în acest loc încercat, însă, după aceste evenimente dramatice, mănăstirea a fost părăsită pentru câteva secole. Abia în veacul al XII-lea, mai precis în anul 1179, așezământul a fost reînființat cu sprijinul împăratului Manuel I Comnenul. După retragerea cruciaților și revenirea musulmanilor, mănăstirea a intrat din nou în părăsire, iar la începutul epocii moderne se afla aproape în ruină.

Cu toate acestea, în jurul Hozevei au trăit, în aproape toate epocile, călugări singuratici, retrași de ochii lumii, unii dintre ei înzestrați cu darul sfințeniei.

În anul 1878, un monah cu numele Calinic a început lucrarea de refacere a mănăstirii, reconstruind biserica, paraclisele și o parte dintre chilii. De atunci, Hozeva a devenit un important loc de pelerinaj, adăpostind, între altele, moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul, dar și ale iubitului sfânt român Ioan Iacob, Noul Hozevit, sau Ioan Iacob de la Neamț, canonizat mai întâi de Biserica Ortodoxă Română și apoi de Patriarhia Ierusalimului.

Așezată în Wadi Kelt, pe vechiul drum dintre Ierusalim și Ierihon, mănăstirea este socotită de unii creștini evlavioși drept „Valea Umbrei Morții”, așa cum amintește Psalmul 23. Tradiția locală leagă acest loc nu doar de prorocul Ilie, ci și de viața Sfintei Fecioare Maria și, în mod deosebit, de părinții ei, Drepții Ioachim și Ana. Aici, potrivit tradiției, ei s-au rugat cu lacrimi și nădejde, primind ca semn de la Dumnezeu făgăduința nașterii la bătrânețe a fiicei lor, căreia i-au pus numele Maria.

Astfel, Hozeva reprezintă nu doar o mănăstire, ci o sinteză vie a pustiei, a rugăciunii și a istoriei mântuirii, un loc unde tăcerea vorbește și piatra însăși pare să se roage.

În istoria locurilor sfințite de la Hozeva, Cuviosul Gheorghe, starețul acestei lavre și mare sihastru al pustiului, rămâne o prezență neîntrecută, o figură luminoasă care îi covârșește, prin adâncimea vieții sale, pe ceilalți nevoitori ai acestui loc. Chipul său se distinge în istorie nu prin fapte zgomotoase, ci prin tăcere, ascultare și o remarcabilă apropiere de Dumnezeu.

Starețul Gheorghe al Hozevei s-a născut la mijlocul veacului al VI-lea, în insula Cipru. După trecerea la Domnul a părinților săi, dorind să îmbrățișeze viața călugărească, a părăsit patria și a fugit la Locurile Sfinte. Acolo se afla și fratele său mai mare, Heraclid, care viețuia singuratic în Lavra Calamon, aproape de Iordan. Văzându-l încă tânăr, Heraclid l-a încredințat mănăstirii de la Hozeva, în locul unde se nevoise odinioară Ioan, ajuns episcop al Cezareei, pomenit în calendarul ortodox la 3 octombrie, socotit unul dintre ctitorii întemeietori, după primii sihaștri care au viețuit pe valea aceluiași pârâu cu adâncă rezonanță veterotestamentară.

După tunderea în monahism, Gheorghe a fost dat în ascultarea unui bătrân originar din Mesopotamia, om nedrept și de o asprime greu de purtat. Cu toate acestea, tânărul monah i s-a supus cu blândețe și răbdare. Într-o zi, întârziind să aducă apa de la pârâu, bătrânul l-a lovit cu putere înaintea celorlalți monahi. Îndată, mâna agresorului a paralizat și s-a uscat. Cutremurat de cele petrecute și temându-se de slava deșartă, Gheorghe a părăsit obștea și s-a retras la Calamon, unde, împreună cu fratele său, s-a nevoit multă vreme, stăruind în rugăciune neîncetată.

Pustiul aspru din apropierea Iordanului i-a descoperit taine adânci. Viața sa ne spune că ajunsese atât de plăcut înaintea lui Dumnezeu, încât putea face să rodească un copac uscat și se apropia fără teamă de leii fioroși ai pustiei. După ce Heraclid, fratele său mai mare, a adormit în Domnul la vârsta de șaptezeci de ani, Gheorghe a mai rămas o vreme în chilia nevoințelor sale, dorind mereu să-i ajute pe frații din chinovie. Când însă Domnul l-a făcut cunoscut, s-a întors la mănăstirea de la Hozeva, unde a fost primit cu mare bucurie.

A rămas retras cea mai mare parte a timpului. Se alătura vieții de obște doar duminica, iar ceea ce primea de la masa comună usca la soare și folosea drept hrană pentru celelalte zile. Se ruga mult și nu rostea nici un cuvânt fără să se fi rugat mai întâi lui Dumnezeu. Din această curăție a inimii izvora o mare putere împotriva duhurilor necurate.

Avea și o nevoință grea, mai ales în zilele când se cocea pâinea, în arșița aproape insuportabilă a pustiei. Se îngrijea personal de cuptor, socotind această slujire drept o adevărată nevoință și vorbind adesea despre tainele pe care omul le poate înțelege tocmai prin lucrările smerite ale vieții de fiecare zi. Era cu totul străin de gândul judecării aproapelui.

Unul dintre cuvintele rămase de la el definește limpede crezul vieții sale și poate fi pentru oricine un adevărat ideal de viețuire:

„Credeți-mă, chiar dacă un om ar putea muta cerul și pământul, dacă l-ar disprețui pe aproapele său, toată lucrarea lui ar fi zadarnică, iar soarta lui asemenea fățarnicilor. Nu ne putem apropia de Dumnezeu decât fiind în pace cu aproapele. Toate păcatele își au rădăcina în mândrie și duc la moarte, pe când ascultarea și supunerea față de Domnul sunt viață, lumină și bucurie”.

Îi îndemna pe toți - monahi și mireni deopotrivă - să se întreacă în smerenie, ferindu-se de judecată și de invidie. În acest duh se leagă în chip firesc de cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Coloseni, capitolul 3, versetul 14, care descriu dragostea ca fiind încununarea viețuirii creștinilor: „Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii” (Coloseni 3, 14).

Aceasta a fost, în fond, taina vieții Cuviosului Gheorghe Hozevitul: dragostea smerită, care cuprinde toate virtuțile și îl apropie pe om, cu adevărat, de Dumnezeu.

În ajunul năvălirii persane de la începutul veacului al VII-lea, Cuviosul Gheorghe a primit, printr-o vedenie, descoperirea cuceririi Ierihonului și a asedierii Ierusalimului. Vestirea nu era menită să înspăimânte, ci să pregătească sufletele. Starețul și frații au avut astfel vreme să se refugieze din calea primejdiei: unii s-au ascuns în peșterile pustiei, alții au fugit mai departe, căutând adăpost. El însă nu voia nicidecum să părăsească mănăstirea în care îl așezase Dumnezeu, locul unde își dăruise viața în întregime rugăciunii. Abia la stăruințele celor apropiați a primit să se retragă pentru o vreme la Calamon, ascunzându-se în adâncul pustiei.

O parte dintre călugări au fost descoperiți și uciși, iar alții luați prizonieri. Cuviosul Gheorghe, prin chipul său plin de pace și prin cuvântul său cumpătat, a impus respect chiar și barbarilor, care l-au eliberat. După potolirea furtunii, s-a întors la Hozeva și a rămas acolo până la sfârșitul zilelor, împreună cu ucenicul și biograful său, Antonie. Acesta mărturisește că, datorită rugăciunilor starețului, mănăstirea nu a dus niciodată lipsă de pâine și untdelemn, nici măcar în anii grei de foamete și sărăcie care au urmat cuceririi Ierusalimului.

Ajuns la adânci bătrâneți, slăbit de boală și simțind apropierea sfârșitului, Cuviosul l-a chemat pe Antonie. Ucenicul însă era atunci ocupat cu primirea unor oaspeți și nu a venit îndată la căpătâiul său. Bătrânul i-a transmis, printr-un alt frate, cu blândețea care îl caracteriza: „Nu te tulbura, te voi aștepta până îți vei isprăvi ascultarea”. Când Antonie a sosit, târziu, Cuviosul l-a îmbrățișat și, cu glas liniștit, a rostit: „Ieși, suflete al meu, du-te la Domnul!” Și astfel s-a încheiat viața Cuviosului Gheorghe din pustiul Hozevei, o viață care a continuat să rodească prin ucenicii săi și prin tradiția acestui loc sfințit.

Deși lavra de la Hozeva nu se bucură de o istorie neîntreruptă, asemenea Mănăstirii Sfântului Sava sau Mănăstirii Sfântului Teodosie, ea strălucește între așezămintele Patriarhiei Ierusalimului printr-o lumină aparte. Pe de o parte, rămâne strălucită mărturie a perioadei de mare înflorire de dinaintea invaziei persane; pe de altă parte, poartă pecetea unei încercări care a durat aproape un mileniu și care a fost resimțită dureros în viața duhovnicească a Patriarhiei Ierusalimului. Sporadic, monahi jertfelnici au refăcut locul și l-au păstrat în memoria Bisericii, dar mai ales sihaștrii din peșterile dimprejur au dus mai departe duhul viu al Hozevei.

În această continuitate tainică se înscriu și trăirile Cuviosului Ioan Iacob. După ce a viețuit timp de cinci ani în apropierea râului Iordan, la schitul românesc ocrotit de Sfântul Ioan Botezătorul, el a ales să se retragă într-o peșteră de pe valea râului Hozeva sau Kherit, cum mai este numit. Nevoința și dragostea sa arzătoare pentru Dumnezeu au făcut ca el să strălucească asemenea unui foc nestins. Beduinii au văzut noaptea această văpaie, crezând că în chilia sihastrului român izbucnise un incendiu. Însă starețul de la Hozeva a descoperit că pereții nu purtau nici o urmă de foc. Era o altfel de lumină și o altfel de strălucire, pe care ochii trupești nu o puteau înțelege.

Așa au fost, din vechime, monahii rugători ai pustiei. Iar această dorință de îndumnezeire, de viață înaltă și de ardere lăuntrică nu s-a stins. Ea continuă, dincolo de părerile și limitele înțelegerii noastre, să fie prezentă și în vremuri ce par neprielnice unei asemenea trăiri, așa cum au cunoscut-o, cu atâta curaj și smerenie, pustnicii de la Hozeva.