Apa care renaște: Agheasma Mare și taina sfințirii creației

În fiecare an, la praznicul Botezului Domnului, Biserica Ortodoxă ne cheamă să participăm la una dintre cele mai profunde și pline de har slujbe: Sfințirea Mare a apei, cunoscută în popor sub numele de Agheasma Mare. Nu este doar o tradiție frumoasă, ci o adevărată mărturisire de credință despre modul în care Dumnezeu lucrează în lume și sfințește întreaga creație.

Botezul Domnului - începutul sfințirii firii

Sărbătoarea Botezului Domnului, Dumnezeiasca Arătare sau Boboteaza, după cum este cunoscută de către credincioși, ne așază înainte un moment esențial din viața Mântuitorului - Botezul Său în apele Iordanului. Deși Hristos era fără de păcat, El intră în apă pentru a sfinți firea apelor și, prin ele, întreaga creație. În acest moment Se arată pentru prima dată în mod deplin Sfânta Treime: Fiul Se botează, Tatăl mărturisește din cer, iar Duhul Sfânt Se pogoară în chip de porumbel, după cum mărtu­risește însuși troparul praznicului „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat. Că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție”.

Această arătare dumnezeiască nu este doar un eveniment istoric, ci o realitate vie, actualizată în fiecare an prin însăși celebrarea praznicului.

Agheasma Mare este apa sfin­țită printr-o rânduială specială, săvârșită doar de două ori pe an: în ajunul și în ziua Botezului Domnului. Rugăciunile acestei slujbe sunt deosebit de profunde, cerând ca apa să devină „izvor de nestricăciune, dar de sfințire, dezlegare de păcate, vindecare de boli și alun­gare a puterilor potrivnice”, efecte pe care ea le are asupra omu­lui în urma Botezului Fiului lui Dumnezeu în apa Iordanului, după cum ne înfățișează imnograful în slujba praznicului: „Apele Iordanului le-ai sfințit, stăpânirea păcatului ai sfărâmat-o, Hristoase, Dumnezeul nostru...” (a se vedea sedealna praznicului). De mai multe ori, în rugăciunile de sfințire a apei, se regăsește expresia „și îi dă ei binecuvântarea Iordanului”, binecuvântare ce nu aduce altceva asupra apei decât prezența lui Hristos în chip tainic asupra ei, a Duhului Sfânt ce a adeverit atunci prezența lui Hristos în lume și a glasului Tatălui ce L-a recunoscut pe unicul Fiu coborât la om pentru a-l ridica la demnitatea din care a căzut, astfel făcând posibilă reactualizarea momentului biblic de la an la an și de la Taină la Taină. Chiar și în actul liturgic prin care Sfânta Cruce este cufundată în apa pregătită pentru sfințire este prezent Hristos, căci „Rolul cufundării crucii în apă este legat simbolic de coborârea și urcarea Domnului în Iordan, având în vedere mai ales faptul că, în momentul cufundării crucii, apa a fost deja sfințită” (Pr. Konstantinos Karaisaridis, Dezvoltarea vieții liturgice). Prin sfințire, apa în sine devine „prezența lui Hristos Însuși și a Duhului Sfânt, adică o realitate care depășește toate realitățile obiective ale acestei lumi” (Pr. Alexander Schmemann, Din apă și din Duh). Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ne spune că harul Duhului Sfânt face ca această apă să își recapete starea ei primordială, devenind astfel „materia veacului viitor, care va purta în ea pe Fiul ca ipostas străveziu și pe Duhul cu energiile Lui de viață făcătoare și mereu noi” (Sf. Dumitru Stăniloae, Dogmatica Ortodoxă, Vol. III). În troparul ce se cântă în timpul litaniei care se face spre locul unde are loc slujba de Sfințire a apei, imnograful a ținut să exprime în cuvinte puterea tămăduitoare a apei peste care S-a coborât Duhul Sfânt în urma sfințirii. Este vorba de duhul înțe­lepciunii, duhul înțelegerii, duhul temerii de Hristos, Care s-a arătat în trup - spune imnograful folosin­du-se de cuvintele Profetului Isaia -, cuvinte ce exprimă Teofania de la Iordan, prin darurile Duhului Sfânt.

Apa - element al vieții și purtătoare de har

Apa este unul dintre cele mai simple, dar și cele mai necesare elemente ale creației. Prin sfințire, ea nu își schimbă firea, ci primește harul Duhului Sfânt. Astfel, Agheasma Mare devine nu doar apă obiș­nuită, ci un mijloc prin care Dumnezeu lucrează în viața credincio­șilor.

Faptul că apa Botezului este sfințită înseamnă că ea își schimbă firea de apă stricăcioasă, adică, odată cu sfințirea ei, înțelegem capacitatea acesteia de a-și păstra firea neschimbată, nestricându-se în timp. Acest aspect al apei sfin­țite constă în păstrarea Aghesmei fără să se strice de la an la an și zeci de ani, neschimbându-și miro­sul, gustul și, mai mult, rămânând curată odată cu sălășluirea Duhului Sfânt peste ea. Apa dătătoare de viață devine apa baptismală, pentru că ea conferă omului viața în Hristos, adică o viață nouă, iar Agheasma Bobotezei, reactualizând botezul propriu de la an la an, nu face alt­ceva decât să prelungească până în veșnicie efectul Tainei Botezului asupra fiecărui om ce își însușește calitatea de creștin botezat în Hristos; el se rebotează în Hristos și se îmbracă în Hristos cu această haină nestricăcioasă purtătoare de harul Duhului Sfânt. Făcătoare de minuni „devine prezența lui Hristos Însuși și a Duhului Sfânt, adică o realitate care depășește toate realitățile obiective ale acestei lumi (Pr. Al. Schmemann, Din apă și din Duh). Tocmai această realitate pnevmatică a lui Hristos în com­ponența apei face ca schimbarea ei să depășească simțurile omului, doar într-o stare pnevmatică omul poate percepe acest schimb în firea apei binecuvântate, pentru că, așa cum spune marele teolog rus Alexander Schmemann, „nu este niciodată un miracol fizic, o schimbare ce ar putea fi constatată și probată prin simțurile noastre. S-ar putea spune că în această lume, adică în normele și legile noastre obiective, nimic nu se petrece în apă, că nici un test de laborator nu va depista în aceasta vreo mutație”. Necesitatea sfințirii apei este o condiție fără de care cris­telnița nu poate deveni izvor de viață dătător, pentru că doar sfin­țirea conferă materiei curățirea și eliberarea de sub acțiunea potrivnică a duhurilor necurate, dar în același timp și puterea de a crea legătura comuniunii omului cu Dumnezeu, astfel devenind pecete a veșniciei și simbol al dumnezeirii. Apa devine simbol al dumnezeirii întrucât Hristos Însuși spune că El are apa cea dătătoare de viață, din coasta Sa, pe altarul Crucii izvorând izvorul cel nesecat care a curățat întinăciunea primului Adam.

De-a lungul timpului, mulți creștini au mărturisit că Agheasma Mare nu se strică ani la rând, rămânând limpede și proaspătă. Acest fapt nu este un scop în sine, ci un semn al lucrării lui Dumnezeu și al respectului cu care trebuie să ne apropiem de cele sfinte.

Sfințirea creației şi chemarea omului

Prin Agheasma Mare, Biserica ne reamintește că întreaga creație este chemată la sfințire, iar omul are un rol central în această lucrare. Folosind cu responsabilitate darurile lui Dumnezeu și trăind în armonie cu voia Sa, creștinul devine împreună-lucrător cu harul dumnezeiesc.

Recrearea lumii în apa binecuvântată, prin coborârea Duhului Sfânt, se realizează prin refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu, comuniune pierdută, dar salvată în Hristos. Motivul recreerii lumii în apele Iordanului, continuată în apa baptismală a fiecărei Sfinte Taine a Botezului, este mărturisit încă din primele stihuri cu care slujba de Sfințire a apei începe. Stihira „Glasul Domnului peste ape strigă, grăind: Veniți de luați toți Duhul înțelepciunii, Duhul înțelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu, al lui Hristos Cel ce S-a arătat”. Molitfelnicul cuprinde în sine întreaga teologie a arătării lui Hristos la Iordan în detrimentul răscumpărării lumii căzute de la momentul plimbării Duhului lui Dumnezeu peste ape și până la momentul coborârii glasului Tatălui ceresc peste apele Iordanului. La fel sfințirea firii apelor cu scopul mântuirii omului prin baia celei de-a doua naștere este exprimată și în rugăciunile din rânduiala sfințirii apei, cea de-a doua naștere fiind identificată cu conceptul de a doua creație sau recrearea omului. Textul rugăciunii spune astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule Unule-Născut, Lumina cea din Lumină, Care ai venit în lume să o luminezi pe dânsa, ne primește pe noi, care aducem Ție slavă și bună mulțu­mire pentru lucrurile Tale din veci mari și minunate și pentru mântuitoarea Ta rânduială..., întru care Te-ai smerit întru măsurile cele de rob, Împăratul tuturor, încă și a Te boteza în Iordan de mâna robului ai suferit. Ca sfințind firea apelor, Cel ce ești fără de păcat, să ne faci nouă cale la nașterea de a doua, cea prin apă și prin Duh, și să ne întorci pe noi la mântuirea cea dintâi” (Molitfelnic).

În capitolul al VIII-lea al Con­stituțiilor Apostolice se regăsește una dintre cele mai vechi rugăciuni pentru sfințirea apei: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Făcătorul apelor, sfințește apa aceasta spre păstrarea sănătății, vindecarea bolilor, spre izgonirea demonilor, spre îndepărtarea a toată cursa diavolească, prin Hristos, nădejdea noastră”. Din textul acestei vechi rugăciuni reies ac­țiunile binefăcătoare ale apei sfințite atât asupra trupului care se vindecă de boli și păstrează sănătatea, cât și aupra sufletului, vindecând sufletul de toată supărarea diavolească, iar toate acestea devin posibile în virtutea faptului că „materia nu e numai un simplu simbol separat de har, care ocazionează și tălmăcește în mod intuitiv lucrarea nevăzută a harului, ci ea însăși este plină de putere dumnezeiască”. (Sf. Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Vol. III). În acest fel se împlinește îndoita lucrare a harului asupra ființei umane dihotomice, alcătuită din trup și suflet; lucrarea văzută prin apa sfințită ce acționează asupra trupului și lucrarea nevăzută exercitată prin harul pe care îl poartă apa sfințită și lucrează asupra sufletului omului, împlinindu-se în felul acesta ceea ce spune Mântuitorul în convorbirea Sa cu Nicodim: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Apa devine purtătoare de energiile harului Divin, iar întreg cosmosul se împăr­tășește de aceleași vederi ca în momentul coborârii Fiului lui Dumnezeu în apa Iordanului. Sfântul Chiril face o legătură între apă ca element dătător de viață și Duhul Sfânt ca dătător de viață pentru toată suflarea: „Pentru ce oare Domnul a numit apă harul duhovnicesc? Pentru ce apa este elementul constitutiv al tuturor lucrurilor, pentru că apa ajută la creșterea ierbii și a viețuitoarelor, pentru că din cer se coboară apa ploilor; pentru că se coboară pe pământ sub o singură formă, dar felurită îi e lucrarea. Tot astfel și Duhul Cel Sfânt este unul, de un singur fel și neîmpărțit, totuși împarte fiecăruia harul după cum voiește. Și după cum un copac uscat odrăslește dacă este udat, tot așa și sufletul plin de păcate produce roade de dreptate dacă este învrednicit de Duhul Sfânt” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze). Interpretarea Sfântului Chiril servește ca o interpretare la răspunsul dat de Mântuitorul lui Nicodim (cf. Ioan 3, 5), iar în acest caz apa sfințită „ia locul întregului ansamblu al creației, reprezentând întreaga lume, dar cum va fi ea la sfârșit, când va fi împlinită în Dumnezeu și când El va fi totul în toate” (Pr. Alexander Schmemann, Din apă și din Duh).

Într-o lume adesea grăbită și îndepărtată de cele sfinte, Agheasma Mare rămâne o chemare la cură­țire, reînnoire și întoarcere la Izvorul vieții adevărate, Hristos Domnul.

Tradiția Bisericii ne învață că Agheasma Mare se ia cu evlavie, dimineața, pe nemâncate, până la Odovania praznicului, dar și în alte momente de nevoie duhovnicească. De asemenea, cu ea se stropesc casele, gospodăriile și chiar animalele, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu peste tot ceea ce ține de viața noastră.

Este important însă să înțe­legem că Agheasma nu este un „obiect magic”, ci un dar sfânt care lucrează împreună cu credința, rugăciunea și viața curată a celui care o primește.