În Ajunul Bobotezei despre teama de Dumnezeu

Am realizat un inter­viu-fluviu cu părintele Valerian despre multele teme ale omului credincios, despre căile Domnului, despre poruncile Bisericii - toate privite din perspectiva mântuirii. Părintele aducea în dis­cuție, recurent, teama de Dumnezeu, spaima de a nu-I călca porun­cile date spre mântuirea noastră. Nemintos sau doar superficial, îi replicam pe limba intelectualului slobod și instruit: „Dar dragostea, părinte, nu este cea mai eficientă manieră de a ne apropia de Dumnezeu, de a ne mântui în stare de libertate? Nu trebuie mai înainte de orice să iubim, iar teama s-o lăsăm pe mai târziu?”

Așa vorbește orice om care nu știe (sau nu mai știe) ce sunt frica, strâmtorarea, impasul; cineva care habar nu are cum arată spaima concretă, epiderma zbârlită de groază în labirintul prin care ți-ai pierdut pașii, fără să-i întrezărești capă­tul... Și care L-a evacuat pe Dumnezeu din ecuația fricii, considerând că avem destule temeiuri de spaimă livrată prin lumea deja haotică în care trăim, darămite să ne mai încărcăm povara sufletului și cu o angoasă pe verticală, legată de Cel de Sus. Nimic mai greșit! Singura frică reală și folositoare este cea legată de pierderea mântuirii. Este genul de mecanică sufletească majoră, fără pereche, care seamănă cu eroziunea ghețarilor care „curg” cu un metru pe an pe versanți: erodează valea muntelui încet și în profunzime, iar după trecerea lor peisajul e radical schimbat. Așa și frica de Dumnezeu: merge până în adâncimea celulei, ducând la ceea ce se cheamă „inimă grea”. Adică o inimă care parcă bate în întreg corpul, parcă este însăși pulsația sufletului care se zbate speriat în colivia trupului. Inima se mută de pe stânga în centrul pieptului, apoi în cap, apoi bate peste tot; ești o pulsație ambulantă, cu gustul de fier coclit în gură. Senzația de captivitate este evidentă, de cursă din care trebuie să ieși cu orice preț, dar știi că nu ai cum. Nu ai unde te ascunde, iar când vrei totuși să ieși și să vorbești „bărbătește” cu El, nu e nicăieri. Este (pare) de negăsit. Te gândești la Adam și la gre­șeala lui, știind că nu a mai putut fi îndreptată mii de ani, până la Întrupare. Există și greșeli care nu se iartă, deși Hristos chiar pentru asta a venit: pentru posibilitatea iertării, a ispășirii păcatelor noastre cu însuși Sângele Lui. Însă pierderea mântuirii este ceva ce nu poate fi îndreptat sub nici o formă, după Judecata finală. Nimic nu mai folosește, nimic nu mai ajută.

Dar și omul speriat din alte temeiuri se agață de Dumnezeu cu disperare, se încleștează pe gândul că numai El îl mai poate ajuta. Nimic din ce vine din alte părți nu are greutate, el vrea un semn. Vrea cu ardoare o încredințare, cât de mică. Dar semnul să vină, recognoscibil, de la El. Musai de la El, altminteri e înșelare. Rugăciunea, și ea, capătă o intensitate, o regularitate și o precizie neatinse până atunci. Deși îndepărtat de El prin greșeală/păcat, cel în cauză simte o stranie intimitate. O fericită întristare îl animă, e acel dulce-amar fără pereche, este contrastul complementar om-Dumnezeu, făptură-duh, lut-eter... Și atunci apar promisiunile de îndreptare, de căință, de renunțare la tot ceea ce s-a pus între tine și El, între tine și oameni. Ești dispus la orice sacrificiu, în schimbul iertării? Unii da, alții nu. Sunt atâtea cazuri de promisiuni îndeplinite de oameni pe buza morții iminente și violente - că ctitoresc ceva anume, că se călugăresc, că devin mai buni în anumite privințe: renunță la statut social, avere, vicii etc. Așa cum sunt și situații de legăminte încălcate, odată ce necăjitul a scăpat basma curată. Să nu fie!

Pesemne că vă veți întreba care este sursa de inspirație a acestui articol neobișnuit, de la ce tip de realitate am plecat, ce a declanșat aceste rânduri? Vorbesc din expe­riență sau e vorba despre alții? Aș fi vrut însă să vă spun că intimitatea omului cu Dumnezeu poate fi foarte adâncă, asta chiar dacă nu ești învrednicit cu viziuni, semne și minuni etc. Nu e musai să îți apară îngerul în cale sau sfinții în odaie pentru a comunica cu lumea nevăzută. Sufletul singur, speriat și însingurat se agață de cele care nu se văd într-un disperat dialog al invizibilului: sufletul omului este fărâmă din suflarea de viață venită de la Domnul direct, fără intermediari; poate comunica, fie și parțial, cu El. Sfintele taine trăite de suflet (și trup) pe durata vieții sensibilizează făptura umană, o fac mai permisivă harului, dar și realităților cerești. Cu acest instrumentar, dar mai ales cu frica de pierdere a mântuirii, sigur dialogul este pe cale să se lege. Și viața ta să se schimbe.

„Dumnezeu se vede doar printre lacrimi” - așa grăia o venerabilă monahie de la Hurezi. Avea perfectă dreptate. Și e clar că ea L-a văzut astfel, în toată claritatea bobului sărat din colțul ochiului.