Între recunoștință și nerecunoștință: sentință sau constatare?

Duminica a 29-a după Rusalii (Vindecarea celor zece leproși) Luca 17, 12-1

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

Duminica a 29-a după Rusalii ne oferă spre meditație Evanghelia în care este relatată minunea vindecării a zece bărbați leproși. Sfântul Luca este singurul dintre evangheliști care o consemnează în scrierea sa. Iisus Hristos mergea spre Ierusalim. Era ultimul Lui drum spre cetatea sfântă înainte de Patima Sa. Era drumul Său spre moarte, dar și spre Înviere. Se afla, pe undeva, la granița dintre Galileea și Samaria.

La intrarea într-un sat, Îl întâmpină zece bărbați leproși, care îi strigau de departe: „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ți milă de noi!” Și lui Iisus I s-a făcut, într-adevăr, milă de ei.

Cuvântul-cheie „milă” ne amintește încă o dată de toată nenorocirea pe care o implica lepra. Aceasta era o boală incurabilă pentru acel timp. Și, în parte, mai e și astăzi. Ea devora, pur și simplu, întreg trupul omului. Și, pe lângă faptul că era o boală foarte grea, era și molipsitoare. De aceea, leproșii erau scoși afară din cetăți și izolați în colonii. Pentru ei nu erau spitale. Trebuiau să locuiască în peșteri, în locuri izolate și părăsite, ca nimeni să nu poată veni în atingere cu ei. Acolo li se aducea hrană, din mila părinților, a rudelor, a cunoscuților, a oamenilor cu inimă față de ei. Hrana se punea în vase, care erau lăsate departe de ei și pe care, apoi, leproșii veneau și le luau.

Izolarea producea și o suferință sufletească cumplită. Era îngrozitor pentru ei să-i vadă pe cei dragi, pe părinți, pe copii, pe cei din casa lor și să nu se poată apropia de ei. Când nu mai aveau mâncare, plecau să cerșească, ­intrau și în sate, dar trebuiau să o ceară de la distanță.

Minunea care vine ca rod al ascultării

Așadar, făcându-I-se milă de ei, Iisus nu întârzie răspunsul Său. Nu le cere credință, nu le pune nici o întrebare, nici o condiție, ci le spune: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!” Îi trimite să se arate preoților, pentru că, în astfel de cazuri, potrivit Legii (cf. Lev. 13-14), doar preotul urma să constate vindecarea și, ca urmare, să pronunțe reintegrarea în societate a celui ce fusese izolat.

Desigur, ne întrebăm, ce sens va fi avut pentru cei zece leproși trimiterea lor spre preoți, de vreme ce aceștia urmau doar să constate îmbolnăvirea de lepră sau vindecarea de ea? Îmbolnăvirea a fost deja constatată, de-asta se găseau izolați, iar vindecarea nu exista. Trebuie să le fi dat mult de gândit cuvintele lui Iisus! Cu siguranță, în toată această ne-logică a trimiterii, ceea ce era de verificat era credința lor în cuvântul lui Iisus. Și ea a existat și i-a vindecat.

Așadar, pe când ei mergeau pe cale, spre preoți, toți cei zece s-au vin­decat. Alte detalii despre cir­cum­stanțele vindecării lor nu avem. Textul ne spune doar atât: „Că-n timp ce ei mergeau, s-au curăţit”.

Unul dintre ei, care era samarinean, ceea ce înseamnă că ceilalți nouă erau iudei, văzând că s-a vindecat, a socotit că cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l facă ar fi acela de-a se întoarce și a-I mulțumi Binefăcătorului său. Și o face. Evanghelistul spune că, venind, „A căzut cu fața la picioarele lui Iisus și I-a mul­țumit”. El a socotit că mai important era ce va spune Dumnezeu despre El decât ce va spune omul după vindecare. A socotit că ceea ce urma să spună preotul putea să mai întârzie, dar nu și ce va spune Dumnezeu despre el, după marea Sa milostivire arătată-i. Așadar, instanța supremă pentru cel vindecat a devenit Dumnezeu și nu omul.

Gestul lui nobil și-a primit răsplata. Iisus îi spune samarineanului recunoscător: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a izbăvit”.

Când mulţumeşti, devii cu adevărat nobil

Minunea vindecării celor zece leproși nu pune probleme de interpretare. Relatarea e simplă. Unu din cei zece se arată recunoscător lui Iisus. Se întoarce și-I mulțumește. Ceilalți nouă au plecat, probabil, la casele lor. Bucuroși că s-au vindecat, au uitat de datoria recunoștinței. Nu s-au mai întors la Iisus. Nici nu știu dacă-i putem acuza prea tare. Bucuria întâlnirii cu cei dragi, a reintegrării în societate, a renașterii din nou la viață, a recăpătării demnității, a fost ­imensă, copleșind posibile datorii de moment. Dar nu știm nici dacă Iisus S-a supărat prea tare pe ei? El face doar o constatare: Dar cei nouă unde sunt? Oare nu zece s-au curățat? Atât ne spune evanghelistul.

Desigur, constatarea lui Iisus conține și o nuanță de reproș, de mâhnire, transmițând, astfel, spre datoria arătării recunoștinței față de cel ce ți-a făcut un bine. Dar, dincolo de acest fapt, de ordin moral, Iisus voia să transmită și un alt mesaj: Mila lui Dumnezeu nu e circumscrisă la un singur popor. Ea îi cuprinde și pe cei de alte neamuri, și pe care iudeii îi disprețuiau. Samarineanul întors și căzut la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I, reprezenta acolo toate neamurile, pe toți aceia pe care Dumnezeu îi va milui, indiferent de neam și de închinare, și care se vor întoarce spre El, recunoscându-L ca Dumnezeu Atotputernic și arătându-I că I-au înțeles mesajul. Iisus își universaliza, astfel, iubirea!

Dar cred că pe Iisus trebuie să-L vedem, aici, în pildă, mai degrabă mulțumit că i-a miluit pe toți, decât mâhnit, pentru că nu i-au arătat recunoștință! Dumnezeu nu e unul orgolios, care să caute, cu orice preț, recunoștință din orice manifestare a milei Sale spre noi. Totuși, din constatarea Lui trebuie să înțelegem mesajul: Nu-L uitați pe Cel ce vă miluiește și nici pe cei ce v-au făcut cândva un bine!

Nerecunoștința e blamată de toți și trebuie înfierată. Lipsa de recunoștință ne mâhnește pe fiecare-n parte. Dar, în afară de cea care Îl vizează pe Dumnezeu, și care e condamnabilă, cea îndreptată spre oameni este adesea discutabilă. Recunoștința poate, adesea, să lipsească nu neapărat pentru că cineva a uitat să o exprime, ci și pentru că mulți fac binele doar pentru a primi recunoștință și a se mândri, astfel, de multe ori, umilindu-i pe cei de la care o pretind. Și-atunci, din sentiment, recunoștința devine în sufletul celor umiliți de ajutor resentiment.

Oglindindu-ne în tabloul vindecării celor zece leproși, este evident faptul că ne vom situa de partea celui recunoscător și-i vom dezaproba pe cei nouă, lipsiți de recunoștință. Minunea ne oferă, însă, prilejul să ne întrebăm, dacă și în practică, în viața de zi cu zi, suntem lângă cel unul sau lângă cei nouă? În forul nostru interior, acolo unde se judecă drept, nefă­țarnic și nepărtinitor, să ne întrebăm, în care scenă din cele două ale tabloului ne găsim: în cea deasupra căreia scrie RECU­NOȘTINȚĂ sau în cea care are ca titlu NERECUNOȘTINȚĂ? Vă las să vă răspundeți fiecare și, în același timp, să-mi răspund și eu.

Dacă n-am mulțumit până acum lui Dumnezeu, să o facem! Am primit toți multe de la El. Să nu uităm aceasta! Și mulți dintre noi, când L-am rugat pe Dumnezeu să ne împlinească o cerere, am făcut chiar și promisiuni pe care, poate, am uitat să le mai împlinim, după ce rugămintea ne-a fost ascultată. Să ne aducem aminte și de acelea!

Dumnezeu nu are nevoie de recunoștința noastră

Nu vrea pentru El mulțu­mirea. O vrea doar ca să constate că în noi s-a schimbat ceva și că bunăvoința Lui, pe care am primit-o, ne-a făcut mai buni, mai milostivi, mai înțelegători, mai conștienți de insuficiența noastră și de dependența noastră de cer.

Dacă am uitat de binefăcătorii noștri, să-i căutam și să le arătăm recunoștință: părinților, dascălilor, oamenilor cu inimă bună, tuturor acelora care, cândva, au avut o vorbă bună pentru noi sau o mână întinsă spre ajutor. Dacă mai trăiesc, să le spunem: Mulțumesc! Iar dacă sunt sub glie, să le punem la mormânt o floare și, cu o lumânare în mână, să le zicem și lor același cuvânt: Mulțumesc!

Adesea se spune că recu­noștința e o floare rară. Să fie oare așa? Un cunoscut scriitor, din secolul trecut, a imaginat o parabolă, pe această temă: Se spune că Dumnezeu a oferit odată un banchet tuturor virtuților. Și s-au adunat toate: sinceritatea, bunătatea, dreptatea, mila, buna-cuviință, modestia, speranța, dragostea etc. Toate, bucuroase că s-au întâlnit, stăteau de vorbă una cu alta. Se cunoșteau. Două însă, deși stăteau alături, nu vorbeau între ele. Erau „facerea de bine” și „recu­noștința”. Și Dumnezeu, observând aceasta, le-a întrebat: Voi de ce nu vă vorbiți? De ce tăceți? Și ele au răspuns: Nu ne cunoaștem! Nu ne-am întâlnit niciodată! Parabola are un mesaj, are un tâlc. L-am înțeles?

Ca actualizare a mesajului Evangheliei aș dori să mă mai opresc doar la o singură idee: Leproșii L-au ascultat, fără să înțeleagă prea mult din ceea ce se întâmplă cu ei.

Iisus le-a dat o poruncă. Și ei au crezut în cuvântul Lui și, ca atare, l-au ascultat și l-au împlinit. N-au pus întrebări, încercând să înțeleagă de ce Iisus procedează astfel. Era treaba lui Dumnezeu și El știe ce face.

E foarte important și pentru noi să ascultăm ceea ce Iisus ne spune, împlinind cuvântul Lui și atunci când nu înțelegem ce se întâmplă cu noi. Să ne zicem: Dacă El știe ce face, atunci este de-ajuns. Pentru că El știe bine totul!