Monahiile din familia lui Mihai Eminescu, repere de credinţă pentru poetul-nepereche

În familia lui Mihai Eminescu, pe linie maternă, a existat o adevărată „constelație monahală”. Fevronia, Sofia, Olimpiada, Xenia Velisarie și Ruxandra-Epracsia nu sunt simple nume ale trecutului, ci repere vii ale unei tradiții familiale în care credința, jertfa și viața de rugăciune nu erau excepții, ci respirația firească a unei generații întregi. În jurul copilului și tânărului Eminescu au vegheat și s-au rugat aceste cuvioase maici, dar și cei doi unchi călugări: arhimandritul Iachint Iurașcu, „iconomul de ogradă” al Mitropoliei Moldovei, ucenic al marelui Mitropolit Veniamin Costachi, dar și celălalt unchi, monahul Calinic. Aceste rude călugărite au constituit pentru poet, dar și pentru Biserica noastră strămoșească adevărate lumini de înviere.

Anul 2026 a fost declarat, în Patriarhia ­Română, Anul omagial al pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar - mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame -, acele ­pre­zențe luminoase care, prin credință și dăruire, au întărit ­Biserica în vremuri de pace și în clipe de încercare. Cele două teme, omagială și comemorativă, invită la o redescoperire a iden­tității familiale ca loc al mântuirii și la o recunoaștere a rolului femeilor sfinte ca stâlpi ai vieții duhov­nicești.

În lumina acestui an, Biserica ne îndeamnă să privim mai atent spre modelele feminine din calendarul ortodox, a căror viețuire nu este doar un fragment de istorie sfântă, ci un îndreptar pentru prezent, căci credința lor a devenit temelie, jertfă, lucrare misionară, iar dragostea, formă de slujire.

Totodată, tradiția românească oferă o galerie de chipuri feminine care, fără a fi întotdeauna canonizate, au trăit sfințenia în taina familiei ori în viața de mănăstire, făcând din casele ori slujirile lor mici altare de credință și de jertfă. Prin urmare, anul 2026 nu este doar o comemorare, ci o chemare la conștiință, o reînnoire a angajamentului familiei de a rămâne spațiu de binecuvântare și de formare morală, iar femeia creștină - fie ea mamă, soră, soție sau monahie - să fie recunoscută ca împreună-lucrătoare la mântuirea lumii, așa cum, de veacuri, a dovedit prin faptă, rugăciune și statornicie.

În acest context, dar și în apropierea zilei comemorării poetului Mihai Eminescu, ni se oferă prilejul binecuvântat de a evoca pe acele rude ale sale călugărițe care, prin viață și slujire, au înscris o pagină memorabilă în istoria monahismului românesc de la Mănăstirea Agafton, tihnita așezare monahală din apropierea Boto­șanilor, loc unde s-au nevoit trei dintre surorile Ralucăi Iurașcu, mama poetului, devenită prin căsătorie Eminovici. Aceasta provenea dintr-o familie profund religioasă, căci părinții ei, Vasile și Parascheva, au avut nouă copii, dintre care cinci au îmbrățișat viața monahală: doi băieți și trei fete.

Mătuşi călugărite la Agafton

Prima dintre fiicele Iurăscenilor din Joldești, care a ales calea călugăriei, a fost Fevronia, născută în anul 1812. La numai 16 ani, în 1828, a intrat în obștea Mănăstirii Agafton, unde a fost călugărită, iar mai târziu, dovedindu-se râvnitoare în cele duhov­nicești, a fost învrednicită de schima cea mare. Însemnările vremii consemnează faptul că Fevronia a fost de față la botezul nepotului Mihail, împrejurare care a determinat-o să-l ocrotească în mod deosebit, simțindu-l foarte aproape de sufletul ei. Această legătură explică de ce, mai târziu, poetul, ajuns la Agafton, găzduia exclusiv în casa acestei mătuși. În chilia monahiei Fevronia, Eminescu a poposit și în jurul anului 1875, când, participând la o clacă de tors lână, a ascultat din gura maicii Zenaida povestea lui Călin, pe care o va versifica ulterior în poemul omonim. În anul 1895, la venerabila vârstă de 83 de ani, schimonahia Fevronia Iurașcu s-a mutat la cele veșnice, fiind înmormântată în cimitirul mănăstiresc.

Dintre surorile Ralucăi Eminovici care au îmbrățișat viața monahală se distinge și Sofia, născută în 1821, care a intrat în obștea Agaftonului în jurul anului 1840. Tradiția așezământului a reținut-o ca pe o monahie milostivă și neobosită în rugăciune și muncă, chiar dacă viața ei a fost marcată frecvent de încercări ale suferinței trupești. În apropierea sfârșitului, Sofia a cerut schima cea mare. Mutarea sa la cele veșnice a avut loc la 20 august 1878, la puțin timp după ce împlinise 57 de ani.

O altă fiică de-a lui Vasile și Ioana Iurașcu, Olimpiada, născută în anul 1827, a ales calea vieții monahale de la o vârstă fragedă, închinoviindu-se în Schitul Orășeni la doar 13 ani. Ulterior s-a mutat la Mănăstirea Agafton, unde bătrânul Iurașcu ridicase, între timp, două case spațioase destinate fiicelor sale. Remarcându-se printr-o înțelepciune nativă și printr-o reală capacitate administrativă, Olimpiada a fost chemată de Sfântul Mitropolit Iosif cel Milostiv (Naniescu) să ocupe scaunul stărețesc al chinoviei botoșănene. Trecerea sa la cele veșnice a avut loc în jurul anului 1902, Olimpiada fiind, asemenea surorilor sale, schimonahie.

Pilda viețuirii celor trei fiice Iurașcu a fost urmată și de Xenia Velisarie, o vară de gradul întâi a poetului Eminescu. Tradiția Agaftonului o păstrează ca pe o fire tăcută, ascultătoare, iubitoare de rugăciune și binecuvântată cu darul lacrimilor. Se spune că îi făcea în fiecare sâmbătă pomenire poetului, „cu colac, colivă și darurile obișnuite, întotdeauna lăcrimând”, iar întrebată fiind de ce plânge, răspundea: „Plâng pentru el pentru că a murit de tânăr și nu are cine-l pomeni”. A trecut la Domnul în anul 1926, după ce, o vreme, stărețise la Mănăstirea Vorona, fiind înmormântată lângă rubedeniile sale în cimitirul ­Mănăstirii Agafton.

Chipuri de neobosite lucrătoare ale rugăciunii

Pentru viețuirea lor frumoasă, pentru smerenie, dragoste și ne­stinsul dor de Cer, cele trei mătuși ale lui Mihai Eminescu - schimonahiile Olimpiada, Fevronia și Sofia, dar și monahia Xenia Velisarie, au fost trecute în Patericul românesc, unde sunt prezentate drept chipuri de rugătoare neobosite și repere ale monahismului românesc.

Recent am descoperit încă o rudă de-a poetului călugărită. ­Este vorba de Ruxandra Iurașcu, fiica pitarului Iordache din Joldești, Botoșani, rudă cu stolnicul Vasile Iurașcu, bunicul poetului după mamă. Unii biografi consideră că Vasile și Iordache erau frați, alții că Iordache era, de fapt, frate cu Teodor Iurașcu, străbunicul după mamă al lui Eminescu. Ruxandra s-a căsătorit, prin mai 1800, cu banul ­Tănasă (Atanasie) Gosan jr, descendent din vechea familie a Gosăneștilor, ctitori la Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamț.

În iunie 1831, Atanasie a trecut la cele veșnice, răpus de holeră la doar 59 de ani - pe moșia sa de la Mădărjești, ținutul Iașilor, acolo fiind și îngropat. La scurt timp după moartea soțului, jupâneasa Ruxandra s-a călugărit la Mănăstirea Văratic, cu numele de Epracsia, mutându-se în lumea de dincolo la 19 ianuarie 1843. Din păcate, la Văratic nu se păstrează informații despre monahia Epracsia Gosan, arhivele mănăstirii din prima jumătate a veacului al XIX-lea fiind mistuite de un incendiu.

Agaftonul, Vorona și Văraticul devin nu simple toponime dintr-un itinerar biografic, ci vetre de har, locuri unde destinul unui poet s-a atins, în chip tainic, de rugăciunea unor mătuși și verișoare care s-au făcut mirese ale lui Hristos. Dacă Eminescu a privit cu melancolie și nostalgie spre lume, aceste monahii au privit cu lacrimi și dor spre Cer, lăsându-ne o pagină memorabilă de spiritualitate românească.