Împărțirea necazurilor

La revedere casă, zicea mama când pleca nițel mai departe de sat, adică la oraș, de unde se întorcea până seara. Însă ei i se părea mult. Cum să lase atâta amar de vreme casa singură? Începea să-i fie, chiar din clipa în care pleca, dor de ea. La fel și casei de mama.

Îmi venea să râd când le auzeam stând de vorbă. Nu se fereau niciodată de mine, știind amândouă că n-o să spun la nimeni. Și nu pentru că era secret ce discutau ele, ci fiindcă n-aș fi fost crezut.

Cum să vorbească un om în toată firea cu niște ziduri sau cu o streașină? Păi ce înțelegeau acestea? Aveau ele gură să-i răspundă? Era ușa unei odăi înzestrate cu minte ca să priceapă ce-i spui? Îi păsa unui prag, de sus sau de jos, de oriunde ar fi fost el, care sunt necazurile tale de om? Plângea vreo fereastră odată cu tine când se întâmpla să te doară ceva?

Și se întâmpla, când era vorba de mama, aproape tot timpul asta. Nu era vorba de durerile ei, pe acestea le ținea bine ascunse, ci de cele ale lumii în care trăia. Durerile celorlalți oameni. Mama suferea pentru fiecare dintre ei, iar casa noastră, care era cea mai mică din sat, îi sărea în ajutor, cerându-i să împartă sufe­rința cu ea.

Păi ai tu putere să duci necazuri atât de mari în spinare?, o întreba mama. Mai ales că nu sunt ale tale. Dar nici ale tale, îi răspundea casa. D-asta îmi venea mie să râd. Împărțeau pe din două ceva ce nu era al nici uneia dintre ele. O fărâmă e pentru mine, auzeam ușa de la tindă strigând. Alta pentru mine, se grăbea să-i țină isonul pragul de jos. Și mie ce-mi mai rămâne?, se încrunta fără motiv pragul de jos. E pentru toată lumea, se grăbea să-l lămurească unul dintre pereți.

Vreau ca partea mea să fie mai mare, zicea streașina. Nu fi lacomă!, încerca s-o pună la punct ușa de la intrare. Of, că rea mai ești de clanță!, o repezea streașina. Crezi că te pricepi mai bine la plâns decât mine? Despre asta e vorba.

Și avea mare dreptate streașina. Plângea câteodată zile în șir. Cam cât ținea ploaia. Îi pria suferința. De aceea îi și lua mama partea, oferindu-i o grămăjoară de necazuri mai mare, având însă de fiecare dată grijă să-și păstreze și pentru ea destule.

Mama împărțea cu casa noastră și bucuriile, care erau întotdeauna puține. Pot spune că nu-i ajungeau nici ei. Era în stare să se lase pe ea fără, numai să-i vadă pe ceilalți mulțumiți. Adică pe mine, pe tata și casa, care era cel de-al patrulea membru al familiei. Nu făcea nici o deosebire între noi. Aproape că-i părea rău că nu poate să pună un scaun în plus la masă. Pentru ea. Însă casei noastre nu-i era niciodată foame. Cu ce trăia, nu știu. Mai târziu, am început să înțeleg. Prezența noastră îi dădea putere.

Aș fi putut, dacă mi-ar fi dat asta prin gând, să-i cer să se ridice cu noi toți de la pământ și să ne ducă până aproape de cer. N-am nici o îndoială că ne-ar fi dus. Acum e prea târziu, nu se mai poate ridica nici singură. Noroc cu cerul. Mai trece el uneori pe la ea. Cu altcineva nu prea mai are cu cine să stea de vorbă.