Mii de kilometri, aceeași Liturghie

Anul acesta am petrecut marile sărbători în două locuri: Italia și România. Și este pentru prima oară când am prăznuit Nașterea Domnului departe de țară, printre străini. Mai mult sau mai puțin...

Am sărbătorit Crăciunul într-un oraș maritim din sudul Italiei, în Apuglia. Am și făcut o glumă: „Aici nu mai tăiem porcul, ci peștele...!” Totul a fost în stil italian ca regim alimentar, după regulile lor: porcul este drămuit cu parcimonie, nu te scalzi în grăsime/colesterol, salumeria este impresionantă în oferte, formaggi italiani te lasă perplex, există rețete cu fructe de mare și pește. Regim de salate, sucuri, dulciuri pe măsură, inclusiv celebra gelato italiana - dar nici de la panettone nu ne-am abținut. Despre vinuri, ce să mai spun? Orice comentariu este de prisos, știute fiind celebrele vinuri de Apuglia (Salento). Aceasta ar fi situația pe planul orizontal, al deliciilor post-fes­tum. Căci, dacă e să vorbim despre marele praznic, situația este descrisă în cele ce urmează.

Mai întâi de orice, italienii au geniul (și gena) sărbătorii, al spectacolului străzii, al statului împreună pentru socializare. Nenumărate trupe de toboșari, suflători, cântăreți, cadeți, copii de altar străbăteau când și când orașul, aducând după ei larmă și veselie. Bisericile erau frecventate mai abitir (nu ne aflam într-un oraș turistic, așadar erau chiar locui­torii/creștinii de zi cu zi), clopotele se auzeau, atmosfera generală era una de sărbătoare. Și la noi, la biserică ortodoxă, lucrurile au stat exact așa cum trebuiau să stea.

Parohia românească este micu­ță, însă inimoasă. Se slujește într-o sală de festivități care face parte dintr-o incintă cuprinzătoare a unei mari parohii urbane. Situată în cartierul nou al orașului, respectiva parohie romano-catolică este frecventată de numeroși cre­dincioși, oameni respectabili, de o vârstă rezonabilă. Ce m-a surprins plăcut a fost prezența icoanelor ortodoxe în acea biserică roma­no-catolică, icoane mari puse pe panouri, vizibile, de-o parte și de alta a Altarului. La noi, situația era alta: Altarul nu era marcat de iconostas, ci doar de icoanele așe­zate pe analog. Masa Altarului era sub ochii tuturor, cu atât mai mare a fost meritul liturgic al preotului paroh (pe care l-am urmărit atent în gesturile ritualice) de a face totul așa cum cer sfintele canoane, fără emfază, cu precizie și dăruire. Corul era format din doi cântăreți - era chiar slujba de Crăciun -, credincioșii au ajuns pe rând, iar la sfârșit biserica era plină, dar, surpriză!, s-au împărtășit aproape toți! Cu mic, cu mare, bărbați și femei, aproape toată suflarea a trecut pe la Sfântul Potir, ceea ce arată un important nivel de conștiință duhovnicească.

A fost citită Pastorala Prea­sfin­țitului Siluan, după care părintele a mai adăugat câte ceva despre duhul consumerist care deviază sensul sărbătorii și atrage probleme grave de sănătate. Când atinsese punctul cel mai înalt al pero­rației, de afară se aude o ambulan­ță cu sirenele pornite. „Iată, ce v-am spus?! Deja au început să roiască ambulanțele prin oraș, câteva zile tot așa va fi...” I-a ieșit demonstrația, nimic de zis! După slujbă am conversat cu doamna preoteasă, care mi-a prezentat copilașii, ea fiind din Tecuci. Am simțit, chiar din timpul slujbei, o trăire în plus specifică celor din Moldova de Jos, și nu m-am înșelat. Ne-am despărțit cu regretul de a nu mai putea sta în comunitatea lor, însă cu promisiunea de a reveni.

Ajunși în țară, ziua de 1 ianuarie m-a surprins la biserica din cartier, acolo unde se cunosc toți cu toți. Atmosfera era serioasă, de bună seamă, dar și ușor amuzantă: unii știau cum au petrecut noaptea vecinii de strană, alții încercau să ghicească, majoritatea aveau un aer conivent, ca unii care după o mică și nevinovată boacănă se adună pentru a face împreună un lucru serios. Evocarea Sfântului Vasile însă a șters rapid orice urmă de aer zglobiu: el, cel care s-a luptat concret cu diavolul, cel care a alcătuit faimoasele exorcizări, acest mare capadocian trebuia cinstit așa cum se cuvine. Și am făcut-o! Am văzut și persoane care s-au împărtășit (doamne în vârstă), spre marea mea bucurie: potirul a produs Viață pentru cei care s-au învrednicit...

Oriunde ai fi ca român în Europa, sigur îți găsești cuibul liturgic și izvorul euharistic. Grație purtării de grijă a Patriarhiei, laolaltă cu statul român care s-a ocupat de subvenționarea unor anumite lucrări bisericești, inclusiv patrimoniale, cei din diaspora, dar și călătorii pot ajunge la o biserică de proximitate, unde găsesc întărire duhovnicească, alinare identitară, dor românesc ostoit și aprins, deopotrivă. Comunități frumoase, solide, tefere. Cel puțin deocamdată.