Calea pregătită, aşteptarea şi mărturia Botezătorului

„Iată, securea stă la rădăcina pomului. Orice pom care nu face roade bune se taie și se aruncă în foc.”

Cuvântul aspru și limpede, rostit cu putere profetică, deschide ca o sabie de foc înțelesul misiunii Sfântului Ioan Botezătorul. Fiilor râvnitori ai Bisericii le sunt cunoscute chipul și lucrarea Înaintemergătorului, dar nimic nu este mai grăitor decât mărturia pe care Însuși Mântuitorul o face despre el: „Nu s‑a născut din femeie unul mai mare decât Ioan” (Matei 11, 11).

El a fost glasul rânduit de Dumnezeu să pregătească venirea Celui făgăduit de proroci, așteptat de veacuri de poporul lui Israel.

În Duminica dinaintea Botezului Domnului, am ascultat două profeții care se împlinesc peste timp: una rostită cu aproape opt sute de ani înainte, de prorocul Isaia, și alta, cu patru sute de ani înainte de Nașterea Domnului, de prorocul Maleahi. Amândouă vorbesc despre un „înger”, un trimis al lui Dumnezeu, care va vesti lumii apropierea Mântuitorului. Acest înger nu este altul decât Ioan Botezătorul, „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui!”.

Drumurile lumii vechi nu semănau deloc cu ale noastre. Când un rege, un dregător sau o persoană de mare cinste pornea la drum, căile erau netezite, pietrele îndepărtate, gropile astupate. Studiile istorice ne arată că, înainte de romani, nu existau drumuri bine așezate, netede, „drepte”, în sensul deplin al cuvântului.

Prorocul nu vorbea despre drumuri de piatră. Calea care trebuia gătită era calea inimii, a sufletului, a întoarcerii lăuntrice. Ioan este cel care L‑a arătat lumii pe Mântuitorul, botezându‑L în apele Iordanului. El era rudenie cu Domnul, iar prima lor întâlnire a avut loc înainte de naștere, aproape de Ierusalim, când Fecioara Maria, purtând în pântece pe Fiul lui Dumnezeu, s‑a întâlnit cu Elisabeta, mama lui Ioan.

Scriptura ne spune că pruncul a săltat de bucurie în pântecele ei. Taină adâncă a sfințeniei, întâlnire între har și har: între Maica fără de prihană și o mamă dreaptă, care a așteptat îndelung rodul rugăciunilor sale!

Asemenea Drepţilor, Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana, Zaharia și Elisabeta au trăit ani lungi în nădejde, cu rugăciune stăruitoare, până când Dumnezeu a binevoit să Se plece spre ei. Dumnezeu coboară încet, dar sigur, în casele celor răbdători și credincioși!

Sfântul Ioan Botezătorul a trăit în pustie. Rămas fără părinți de timpuriu, s‑a împrietenit cu singurătatea și cu Dumnezeu. Așa cum, odinioară, poporul nostru a avut o legătură tainică și protectoare cu codrii și munții - locuri de adăpost și de scăpare în vremuri de restriște -, tot astfel Ioan a aflat în pustiu un spațiu al libertății și al întâlnirii cu Cel Preaînalt.

Cei care au fost pelerini în Pustiul Iordanului știu asprimea locului. Vara, nu crește nici fir de iarbă. Și totuși, acolo a viețuit Înaintemergătorul. El nu se hrănea cu lăcuste, așa cum s‑a tradus adesea, ci cu akrida - păstăi ale unor copaci sălbatici, hrana celor sărmani -, îndulcite cu miere sălbatică. Părinții Bisericii spun că nu există dulceață mai curată și mai parfumată decât mierea albinelor sălbatice, crescute departe de așezările omenești.

Îmbrăcat în haină de păr de cămilă, încins cu o cingătoare, Ioan era chipul ascezei, al ostenelii, al omului care arde pentru adevăr. Iar ca un semn de continuitate și de mărturie vie, să ne amintim că, nu departe de locul unde a trăit și L‑a botezat pe Mântuitorul, s‑a ridicat, în vremuri mai apropiate de noi, un schit românesc - semn că pustiul poate înflori atunci când este atins de rugăciune.

Aceasta este chemarea Sfântului Ioan Botezătorul: să netezim calea inimii, să aducem roade bune, ca securea să nu ne afle sterpi, ci vii, roditori și pregătiți pentru întâlnirea cu Domnul.

Acolo, în locul ocrotit de Sfântul Ioan Botezătorul, românii au ales, cu o intuiție duhovnicească desăvârșită, să‑l aibă drept ocrotitor al schitului lor. Nici nu se putea un hram mai potrivit, mai firesc, mai adânc legat de duhul acelui pustiu.

Ne mărturisește Sfântul Ioan Iacob de la Neamț (Ioan Iacob Noul Hozevit), care a viețuit acolo, în pustiul Hozevei, vreme de mai mulți ani, că dimineața aducea apă din Iordan cu găleata pentru a uda grădina, iar seara, când revenea să ude din nou, pământul era deja uscat și crăpat. Sunt zile în care temperaturile depășesc cincizeci de grade. Într‑o asemenea asprime au trăit cei care s‑au nevoit în pustiu.

Biserica îi cinstește pe acești nevoitori ai pustiei, pentru că pe măsura nevoinței lor au fost și darurile primite de la Dumnezeu, revărsate nu doar asupra lor, ci și asupra noastră, prin rugăciunile pe care le înălțăm către ei.

Într‑o astfel de nevoință a fost înștiințat și Sfântul Ioan Botezătorul că va veni la Iordan, printre mulțimea celor care se botezau, Unul peste Care va vedea Duhul coborându‑Se. Și i s‑a spus: Acela este Cel vestit de proroci, Cel pe Care trebuia să‑L arate lumii.

Ioan a mărturisit tuturor: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Care ridică păcatul lumii!

Cu puțin timp înainte, la Sfântul Ioan Botezătorul venise reprezentanţii cărturarilor și fariseilor. Îl întrebau: Tu ești Hristosul? În jurul lui se crease o adevărată frământare: mulțimi de oameni veneau la Iordan, zeci, sute, poate mii, pentru a primi botezul pocăinței. Iar Ioan le spunea tuturor: Pocăiți‑vă, că s‑a apropiat Împărăția cerurilor!

A avut curajul să se adreseze vameșilor, ostașilor, slujitorilor armatei, cerându‑le lucruri simple și grele deopotrivă: Fiți mulțumiți cu solda voastră! Nu nedreptățiți pe nimeni! Mare lucru este să nu faci nedreptate. Celor care aveau mai multe haine le spunea: Dați și celor ce nu au! Iar celor cu hrană îndestulată: Împărțiți!

Celor care veneau cu gând viclean le vorbea fără ocolișuri. Poate că și noi purtăm uneori asemenea gânduri. Dacă se întâmplă, să ne aducem aminte de cuvintele lui aspre și drepte: Iată, securea stă la rădăcina pomului. Orice pom care nu face roadă bună se taie, se aruncă în foc și arde; Faceți roade vrednice de pocăință!

Când Mântuitorul S‑a apropiat de el, Ioan s‑a cutremurat și s‑a smerit. Smerenia este semnul sigur al omului care Îl are pe Dumnezeu. Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, a spus el, și Tu vii la mine? Iar Domnul i‑a răspuns cu blândețe: Lasă acum, căci așa se cuvine să împlinim toată dreptatea. Și Stăpânul S‑a plecat sub mâna slujitorului.

Atunci, la botez, Ioan a văzut cerurile deschizându‑se, Duhul coborându‑Se în chip de porumbel și glasul Tatălui mărturisind: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit.

Aceasta a fost lucrarea lui Ioan Botezătorul: să‑L facă cunoscut pe Domnul, să pregătească calea și să spună, cu o smerenie fără egal: Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez. Eu nu sunt vrednic nici să‑I dezleg cureaua încălțămintei.

Acestea sunt semnele adevăratei cinstiri între fiii lui Dumnezeu. Îmi amintesc că, odată, cineva mi‑a spus cu durere: „Nu mai văd astfel de exemple între creștini, oameni care să‑și cinstească semenii”. Și i‑am povestit cum, în tinerețea mea, la Mănăstirea Sihăstria, au venit fără veste doi mari părinți ai Bisericii: Dumitru Stăniloae și Constantin Galeriu. Atunci, Sfântul Cleopa Ilie s‑a ridicat în fața mulțimii și a spus cu glas tare: Aceștia sunt cei mai mari preoți pe care îi are România.

Să ai puterea de a‑l aprecia pe celălalt - aceasta este o mare biruință. Din păcate, de multe ori, în locul slujirii s‑a strecurat trădarea, iar în locul dăruirii, prădarea. Ioan Botezătorul a avut însă această putere rară: să recunoască deschis că este Unul mai mare decât el, Care a fost înaintea lui.

Părinții Bisericii ne spun că Cel Care venea la Iordan era Cel născut din veșnicie din Tatăl, fără mamă și, la plinirea vremii, născut din Maică, fără tată - Cel fără de început, Mântuitorul lumii.

Pomenirea Sfântului Ioan Botezătorul este așezată cu înțelepciune a doua zi după Bobotează, pentru a‑l cinsti pe cel care s‑a învrednicit să‑L boteze în apele Iordanului pe Însuși Fiul lui Dumnezeu. Nu întâmplător Biserica a rânduit această apropiere: întâi se arată Domnul lumii, apoi este cinstit smeritul slujitor care I‑a pregătit calea.

Amintesc, din nou, un cuvânt plin de miez al Sfântului Cleopa Ilie. Primind odată pomelnicul unei femei, l‑a cercetat cu atenție și a întrebat‑o:

- De ce nu l‑ai trecut aici pe preotul care te‑a botezat?

- A murit, părinte, a răspuns ea.

- Dacă a murit, pune‑l primul pe pomelnic. Dacă este viu, tot primul să‑l pui și abia apoi pe cei din familie.

Părintele Cleopa nu cunoștea persoana sau împrejurarea, dar vorbea despre cinstirea lucrării preotului, despre darul pe care Dumnezeu îl dă prin el, chiar și atunci când omul, ca om, poate să nu fie la înălțimea darului primit. Taina Botezului rămâne neschimbată, ne spune limpede Sfântul Ioan Gură de Aur. Într‑una dintre omiliile sale, el spune: Nu te mira că s‑au deschis cerurile la Botezul Domnului; să știi că și la botezul tău s‑au deschis cerurile. Și tu ai fost numit fiu iubit, așa cum Fiul lui Dumnezeu a fost numit Fiul Cel iubit al Tatălui, când a ieșit din apele Iordanului.

Boboteaza ne aduce aminte de propriul nostru botez. Chiar dacă pruncii sunt botezați foarte mici - iar astăzi vedem, din păcate, și întârzieri, și neglijențe -, la Botezul Domnului fiecare dintre noi își înnoiește, duhovnicește, botezul primit. Îl împrospătăm prin binecuvântarea apei, peste care Duhul Sfânt Se coboară în chip tainic, prin rugăciuni adânci și repetate chemări ale harului.

Agheasma Mare, această apă sfințită cu solemnitate deosebită, se săvârșește doar de două ori pe an: în ajunul Botezului Domnului, la 5 ianuarie, și în ziua praznicului, la 6 ianuarie. Este un semn al continuității rugăciunii și al lucrării neîntrerupte a lui Dumnezeu în Biserică. Rugăciunea de sfințire a apei pe care o auzim astăzi datează de la începutul secolului al VII‑lea, un veac de foc pentru Ierusalim, când perșii au cucerit cetatea și au distrus numeroase biserici și mănăstiri, inclusiv pe cea a Sfintei Învieri.

Această rugăciune a fost așezată în rânduiala Bisericii de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, trecut la Domnul în anul 638. Teolog profund, dar mai ales om al unei smerenii care înalță, el începe rugăciunea cu o doxologie către Preasfânta Treime și spune, cu cutremur: Învrednicește‑mă pe mine să săvârșesc această slujbă, ca nu cumva păcatele mele să oprească venirea Duhului Sfânt...

Ce lecție de responsabilitate și de iubire pentru slujirea Bisericii! Ce conștiință a faptului că totul se face nu prin vrednicia omului, ci prin mila și pogorârea lui Dumnezeu! Iar apoi, aceeași rugăciune ne poartă de la Betleem, unde L‑am văzut Prunc, la Iordan, unde Îl vedem desăvârșit, arătându‑Se lumii ca Fiu iubit al Tatălui.

Şi noi cerem cu smerenie ca Dumnezeu să rămână cu noi și în noi, să primească dragostea tuturor celor care doresc să‑și sfințească sufletul și casa, să‑și așeze viața sub binecuvântarea Lui. Și ne rugăm, totodată, pentru cei care, din neînțelegere, din ură sau dispreț față de cele sfinte și față de slujitorii Bisericii, rănesc trupul viu al credincioșilor. Fără Biserică nu suntem nimic: nici noi, slujitorii, nici cei care Îl caută pe Dumnezeu cu inimă curată.

Să ne fie tuturor Sfântul Ioan Botezătorul ajutor, sprijinitor, rugător fierbinte și nădejde tare înaintea lui Dumnezeu.