Cununi de lumină pe temelia credinței apostolice românești

La început de decembrie, sufletul neamului românesc trăiește o sărbătoare cu două aripi care se îmbrățișează: una patriotică și una duhovnicească. După ce, pe 30 noiembrie, l-am cinstit cu evlavie pe Sfântul Apostol Andrei, întâiul chemat al lui Hristos, cel care a întâlnit acest popor cu Mântuitorul lumii, sădind în pământul strămoșesc sămânța Evangheliei, iar pe 1 decembrie ne-am bucurat de marele dar al desăvârșirii unității politice a României Mari, iată că marți, 2 decembrie, prăznuirea Cuvioșilor Cleopa și Paisie de la Sihăstria încununează, ca o a treia zi de lumină românească, acest șir binecuvântat de sărbători. Este ca un răspuns firesc, plin de har, care împlinește și adâncește sensul celorlalte două.

În acest fel, proslăvirea Sfântului Apostol Andrei este urmată de celebrarea istorică, 1 decembrie, amintindu-ne că unitatea statală a nea­mului românesc a urmat celei religioase, realizată de credința creștină adusă în pământul străbun de Sfântul cel dintâi chemat la apostolie, lă­sându-ne tuturor darul unei moș­te­niri spirituale cu care martirii daco-români și ceilalți sfinți ai nea­mului românesc au luminat calea prin atâtea veacuri de existență a poporului nostru.

Sfinții Cuvioși de la Sihăstria sunt continuatorii contemporani ai acestei neîntrerupte lucrări dumnezeiești, ducând mai departe misiunea Sfântului Andrei în țara noastră. De la luminoșii mucenici daco-romani din zorii creștinismului românesc și până la contemporanii „casnici ai lui Dumnezeu”, neamul românesc a odrăslit și rodit atâtea vlăstare de sfințenie.

Din vetrele monahale, din munții românești ce odinioară foșneau de mulțimea sihaștrilor, din miile de preoți ai satelor și orașelor, care au vegheat ca păstoriții lor să cunoască Adevărul și Iubirea, din cătunele și cetățile românești pline de oameni evlavioși, cucernici, familiști convinși și împlinitori ai rânduielilor credinței noastre sfinte, cu palmele bătătorite de muncă și frunțile arse de soare ori de viscole nemilostive, din rândul zecilor de mii de oșteni jertfiți pentru libertatea și demnitatea neamului și a Bisericii străbune, din rândul miilor de întemnițați pentru idealurile și credința lor sfântă, dintre medicii și ostenitorii spitalelor, care au săvârșit „liturghia iubirii” îngrijind pe cei suferinzi, dintre dascălii națiunii noastre, cei care au slujit, la rândul lor, o altfel de liturghie, cea „a cuvântului rostit ori scris”, desțelenind și luminând sufletele învățăceilor lor, dintre toate aceste categorii, Domnul Și-a ales și răsplă­tit pe cei care, într-un fel sau altul, au împlinit chemarea, au ascultat Cuvântul, au dăruit totul pentru a câștiga Împărăția cerurilor.

Monahismul românesc, însă, a fost dintotdeauna, și rămâne, unul dintre „plămânii” vii ai Bisericii noastre strămoșești. Prin monahii și monahiile din mănăstirile ori schiturile noastre sau prin mari sihaștri cunoscuți și necunoscuți Duhul Sfânt a revărsat belșug de har peste pământul străbun ca un potir de lumină. Pustnici sau viețuitori de chinovie, stareți, egumeni ori ierarhi luminați, mari duhovnici și mărturisitori au înscris în istoria Bisericii lui Hristos din spațiul românesc pagini memorabile.

Cei doi Cuvioși Părinți, serbați liturgic astăzi, marii duhovnici ai Mănăstirii Sihăstria, Sfinții Cleopa și Paisie, prin viața și lucrarea lor, s-au făcut și ei, asemenea Sfântului Apostol Andrei, „pescari de oameni”, luminând viața mulțimilor nenumărate de pelerini, care veneau să le ceară ajutorul și binecuvântarea în plin regim comunist ateu, dar și după 1990. Pe toți îi învățau cum să înoate pe marea învolburată a acestei vieți către limanul cel lin al mântuirii. Prin cuvântul lor ziditor de sufletele, dar mai ales prin viața lor plină de smerenie și nevoințe, Sfinții Cleopa și Paisie au întărit duhovni­cește pe cei care îi cercetau și le cereau povețe mântuitoare, făcându-se adevărați stâlpi de lumină între cer și pământ. În viața acestor cuvioși, carnea s-a făcut smerită pâine, iar inima, pahar plin de har. Fiecare pas în munte, fiecare rugăciune de noapte, fiecare lacrimă de pocăință și smerenie au temeluit un trainic zid în Mănăstirea Sihăstria Neam­țului, devenită prin ei o veritabilă citadelă a credinței, a bunelor nădejdi și a dragostei creștine.

Sfântul Cuvios Paisie Olaru a fost vestit prin blândețea și lacrimile sale. Cuvântul său răbdător și privirea pătrunzătoare, dar plină de compasiune, aduceau mângâiere și lumina pocăinței în sufletele atâtor pelerini cu dor de cer, lăcrimând ade­sea cu cei aflați sub epitrahilul său, pentru că simțea orice zdrobire de inimă ca pe o rană a lui însuși, știind că o lacrimă curată din adâncul inimii poate șterge multe greșeli. Viața Sfântului Paisie, așezată pe temelia postului, a privegherilor îndelungate, a metaniilor neobosite și a rugăciunii țesute clipă de clipă, a rodit cu prisosință. Din asceza lui tăcută s-au născut credincioși în­drep­tați pe calea cea bună, monahi întăriți în vocația lor, suflete împăcate cu Dumnezeu și oameni care, ieșind din chilia sa, purtau cu ei un suflu de har, asemenea unei lumini ascunse în taina inimii. Pe buzele multora rămânea, ca un ecou ceresc, binecuvântarea lui blândă: „Să ne întâlnim la ușa Raiului!” - o urare care devenea, pentru cei ce o primeau, treaptă către înălțimi duhov­ni­cești.

Celălalt astru în constelația spirituală a Sihăstriei Neamțului, Sfântul Cuvios Cleopa, a fost cunoscut prin râvna și cuvintele sale pline de har. El rămâne una dintre cele mai puternice și luminoase figuri ale monahismului românesc contemporan. Provenit din inima satului moldovenesc, Sfântul Cleopa a crescut asemenea unui spic aplecat de vânt, dar întărit de har. Cine nu-și amin­tește de minunatele sale îndemnuri: „Răbdare, răbdare, răbdare!” Repeta adesea, amintindu-ne că răbdarea este priveghiul credinței. Fără răbdare, fără milostenie și fără rugăciune omul nu se poate mântui. Îmbinând rigoarea ascezei cu o bucurie molipsitoare a credinței, trăită și mărturisită, Sfântul Cleopa a fost un om al rugăciunii statornice și al privegherilor neîncetate. Dar în aceeași măsură, era și un predicator înflăcărat, un „trâmbițător” al Ortodoxiei, care știa să aprindă în inimile ascultătorilor dorul de Dumnezeu.

Prin viețile și binecuvântatele lor lucrări, cei doi Cuvioși ai Sihăstriei ne așază și astăzi în continuitatea vie a credinței apostolice, izvorâtă din primele veacuri ale creștinis­mului pe pământ românesc. Așa cum Sfântul Apostol Andrei a aprins, pe țărmurile Dunării, candela cre­din­ței în Hristos, tot astfel, peste veacuri, Cuvioșii Paisie și Cleopa au ridicat în Munții Neamțului două făclii nestinse, statornic luminătoare.

Prin ei - și prin toți sfinții daco-ro­mâni și români - firul apostolic al Bisericii noastre continuă neîntrerupt, adăugând lumina mărturisirii lor la sărbătoarea sufletească a întregului neam. Deși simpli pustnici, Părinții Sihăstriei au purtat cu nădejde crucea grea a vremurilor tulburi, rămânând ascultători Bisericii și statornici în slujirea lui Hristos.

De aceea, pomenirea lor la început de decembrie devine un semn tainic al legăturii dintre biruința vieții duhovnicești și misiunea istorică a poporului român. Sărbătoarea de 1 Decembrie - când cinstim împlinirea unității naționale - este, în chip minunat, încununată de rugăciunea acestor doi mari Părinți ai neamului. Nu este întâmplător: pomenirea lor se așază ca o coroană spirituală peste moștenirea Sfântului Andrei și peste jertfa înaintașilor care ne-au dăruit țara unită și credința statornică.