Suflet de poveste, duh de dascăl, ctitor de conștiințe - preotul Constantin Todicescu

Preotul profesor Constantin Todicescu se leagă prin rădăcini adânci de universul satului fălticenean.

Satul Botești, parte a comunei Horodniceni din apropiere de Fălticeni, poartă o istorie încărcată de date, frumuseți și întâmplări cu mireasmă de legendă. Însă nu firul istoric, oricât de bogat ar fi, reprezintă miezul evocării, ci oamenii - fii ai locului care, de-a lungul timpului, au înnobilat vatra plină de dumbrăvi minunate și povești de o consistență aproape epopeică.

Cine ar putea rosti primul nume pe șiragul celor ce-au purtat gloria Boteștilor, Horodnicenilor și Fălticenilor? Poate Petru Gavrilescu, vi­să­torul cerului, pionierul avia­ției, făuritor neostoit, care, punând te­melie bisericilor din Botești, precum și altor așezăminte (biserica din Robaia și Mihăiești sau vechea școală din Botești), a reclădit părticele de lume, din lut și vis, dând formei eternitate.

Sau poate părintele Leonida Gavrilescu, pus la încercare în tem­ni­țele roșii, a cărui înțelepciune a luminat pașii tânărului Nicolae Labiș, poetul ce avea să devină bust de lumină pe frontispiciul literaturii române.

Din aceeași țărână binecuvântată își trage seva și stavrofora Ma­crina Toderuț (†2025), călu­gă­riță de renume și fostă stareță a Mănăstirii Agapia, aproape de măsura sfințe­niei prin modul exemplar în care a viețuit și a lucrat, cu dăruire, în obștea monahală.

Tot un fiu al Boteștilor a fost și pictorul Paul Gherasim (1925–2016), artist îndrăgit și membru marcant al grupului Prolog, în preajma căruia s-au adunat pictori de calibru mare. Expozițiile sale au străbătut aproape toate meridianele lumii, ducând cu sine sensibilitatea și vibrația artistică a meleagurilor moldave. Pictorul Dimitrie Loghin își are și el obârșia la Botești.

Printre aceste nume, un loc aparte îl ocupă preotul și profesorul Constantin Todicescu, născut la 23 aprilie 1891. A copilărit și a urmat școala primară în satul natal, apoi a pășit spre învățătura teologică la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iași și la Facultatea de Teologie din Cernăuți. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, a fost nevoit să se transfere la Facultatea de Teologie din Bu­curești, unde și-a obținut li­cența în anul 1916. Esențială pentru formarea sa academică a fost influența climatului intelectual strălucit din Cernăuții acelor ani, în care părintele l-a trăit pe deplin, l-a interiorizat și l-a dăruit apoi altora, cu noblețe.

După licență, a fost hirotonit preot pe seama Parohiei „Sfântul Dumitru”-Cudalbi, unde a slujit vreme de șapte ani, între 1918 și 1925. Încă de la început și-a manifestat limpede vocația pentru profesorat: la școala din localitate a predat cu rezultate remarcabile, iar în scurt timp a devenit director. Activitatea sa exemplară a atras atenția nu doar ierarhiei bise­ricești din Eparhia Dunării de Jos, ci și pe cea a ministrului culturii, care i-a apreciat calitățile.

Un rol hotărâtor în destinul său l-a avut Episcopul Cosma Petrovici, care l-a dorit aproape de centrul eparhiei, numindu-l slujitor la Catedrala Episcopală, predicator și apoi director al Seminarului Teologic „Sfântul Andrei” din Galați. La puțin peste 30 de ani, părintele Todicescu primea conducerea unei instituții ce se bucura deja de prestigiu, pe care însă avea s-o înalțe la o strălucire fără precedent.

Seminarul gălățean a fost condus de el peste două decenii, până în 1948, cu o întrerupere între 1943 și 1945. Potrivit evaluărilor realizate de preoții profesori Eugen Drăgoi și Lucian Petroaia, autori preocupaţi de istoria învățămân­tului teologic de la Galați, perioada păstoririi sale reprezintă vârful de lumină al acestei școli. Cercetătorii menționați afirmă explicit că Seminarul de la Galați îi datorează lui Constantin Todicescu faima cea mai mare.

Rapoartele comisiilor de examinare, întocmite an de an, vorbesc despre un nivel academic exemplar. Examenele de admitere și de absolvire aveau o structură riguroasă, bine articulată. Examenele de diplomă se desfășurau cu o strictețe recunoscută, durând nu mai puțin de zece zile. Absolvenții erau evaluați la Liturgică, Practică liturgică, Omiletică, Vechiul și Noul Testament, la limbile română, franceză, latină, greaca veche, precum și la alte discipline care formau temelia unei pregătiri teologice de înaltă clasă.

Toate aceste detalii nu fac decât să contureze portretul unui dascăl devotat, al unui preot dăruit slujirii și al unui fiu al Boteștilor care a reușit să înalțe numele satului său în istoria educației teologice românești.

Structura examenului final de la Seminarul Teologic „Sfântul Andrei” din Galați cuprindea, încă din acei ani, o lucrare de disertație, apropiată ca nivel de exigență de absolvirea studiilor universitare. Rigorile academice ale școlii îl determinaseră, la un moment dat, pe părintele profesor Constantin Todicescu să inițieze - cu sprijinul conducerii eparhiei - transformarea seminarului într-o adevărată academie teologică. Proiectul, deși aproape conturat, nu s-a putut împlini din pricina izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, respectiv a instaurării regimului comunist, care a dus, în cele din urmă, la desființarea Seminarului Teologic.

Multă vreme după aceste triste evenimente, absolvenții Seminarului „Sfântul Andrei” au reprezentat elita preoțească a Eparhiei Dunării de Jos, precum și a altor eparhii din țară. Cei mai mulți dintre ei mărturiseau, cu recunoș­tință aleasă, formarea primită sub îndrumarea profesorului și directorului Constantin Todicescu, pe care îl considerau un părinte spiritual și un exemplu în adevăratul sens al cuvântului.

Dincolo de numărul însemnat de preoți care au săvârșit o lucrare misionară deosebită în Biserica noastră, mulți dintre absolvenți au devenit persoane importante și profesori universitari, ducând mai departe lumina primită la Galați. În numeroase lucrări academice, numele părintelui Todicescu este amintit cu admirație neclintită. Părintele profesor Eugen Drăgoi afirma că „preotul Constantin Todicescu era un magistru în sensul înalt al cuvântului”, nu doar prin ținută, ci mai ales prin pregătirea intelectuală aleasă.

Printre ucenicii lui s-au numerat ierarhi, cuvioși, scriitori, universitari, oameni dedicați Bisericii și culturii: Episcopul Valerian Zaharia; arhim. Benedict Ghiuș; scriitorul pr. prof. Vasile Gh. Popa; pr. Gh. Soare; pr. Șt. Cășaru; prof. dr. Mihai Cosma; prof. istoric Emilian Bold; compozitorul Costică Andrei și mulți alții.

Raportul general asupra activi­tății seminarului, întocmit la fiecare sfârșit de an școlar și păstrat în Arhivele Statului, filiala Galați, arată că instituția avea condiții și structură demne de o universitate. O fotografie la care am avut acces prezintă Seminarul andreian din Galați ca pe o clădire impunătoare, cu o monumentalitate pe care multe instituții de învățământ superior nu o au.

Școala dispunea de numeroase săli de clasă, laboratoare - între acestea și unul de muzică -, bibliotecă, sală de gimnastică, un spațiu destinat expozițiilor, precum și încăperi destinate administrației: biroul directorului, 20 de camere pentru personalul administrativ și angajații laici, trei încăperi pentru infirmerie și sufragerie și opt dormitoare. Biblioteca număra aproximativ 6.000 de volume, cifră considerabilă pentru vremea respectivă, cuprinzând un adevărat tezaur al învățăturii.

Pe lângă programul de studiu propriu-zis, elevii aveau parte de cursuri de lucru manual efectuate în atelierele școlii. Activitățile practice se des­fășurau la o legătorie de cărți, pre­cum și în grădină, cu lucrări de po­micultură și agricultură. Nu era în­tâmplător: majoritatea absolven­ților urmau să devină, cel puțin la în­ceput, preoți în parohiile de țară, iar formarea lor trebuia să fie intelectuală, practică și umană deopotrivă.

După desființarea seminarului, preotul Constantin Todicescu a devenit director al școlii de cântăreți. Prin aceasta se încerca, după cum mărturisește părintele profesor Lucian Petroaia, salvarea unei fărâme din strălucirea vechii școli andreiene și menținerea unei pepiniere de slujitori pentru Biserica de la Dunărea de Jos.

În toate aceste împrejurări, părintele Todicescu s-a remarcat vreme de un sfert de veac printre cei mai zeloși slujitori ai eparhiei, rămânând un reper de statornicie.

În condițiile grele ale acelor vremuri, având 63 de ani, la 9 octombrie 1954, părintele s-a reîntors în Bo­teștii natali, stabilindu-se în casa unei rude. Acolo l-au cercetat adeseori membrii familiei Petru Todicescu, fratele său, profesor de filosofie la Liceul „Roșca Codreanu” din Bârlad, apoi director al Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași, inspector general școlar al județului Iași și coautor de manuale și, pentru scurt timp, profesor de limba română la școala din Rotopănești.

Între rudeniile părintelui Constantin Todicescu se numărau și generalii Mihail și Dimitrie Iacob Todicescu, precum și numeroși învăță­tori și profesori, unii dintre ei bucurându-se de rezultate excepționale în activitatea lor.

Așa cum mărturisesc contemporanii care au lucrat alături de preotul Constantin Todicescu, atât oamenii Bisericii, cât și intelectualii de seamă ai zonei l-au prețuit în mod deosebit, unii dintre ei păstrând legătura cu el și după mutarea sa în Ținutul Fălticenilor.

După stabilirea la Botești, în anul 1954, a slujit la biserica din Brădățel, cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Aproape în fiecare zi, era vizitat de numeroși credin­cioși, veniți nu doar din satele vecine, ci și de la distanțe mari, căutând sfatul său, rugăciunea și cuvântul de mângâiere. Prezența sa inspira încredere, iar oamenii îl simțeau ca pe un părinte duhovnicesc.

Părintele Todicescu a rămas până la final pasionat de lumea cărților. Era un preot cu o pregătire teologică temeinică, profund atașat de valorile culturale. Unul dintre biografii săi consemnează cu regret că întreaga colecție de documente, manuscrise și corespondență s-a pierdut după trecerea sa la Domnul, privând posteritatea de un tezaur cultural și spiritual prețios.

În perioada interbelică, a scris diferite articole, colaborând la diverse reviste și publicații ale vremii. Tot atunci a redactat numeroase însemnări din anii în care preda la seminarul din Galați, note care îi luminau modul de lucru și preocupările pedagogice.

În Ținutul Fălticenilor, părintele Todicescu era deosebit de apreciat. Amintirea lui s-a păstrat, în pofida anilor scurși, prin evocările celor care l-au cunoscut. În acea perioadă, zona avea câțiva preoți cărturari de marcă. Unii publicau poezii sau articole în revistele timpului, precum preotul Leonida Gavrilescu, consăteanul său, preotul Constantin Gianopol ori protoiereul Gheorghe Baltag. Alții se remarcau prin darul predicii, cum era preotul Dimitrie Erhan de la Râșca, care a fost o vreme misionar protopopesc la Fălticeni. Stăruitori în lucrare au fost și preoții Ilie Ilisei, Ilie Anisescu, Ioan Iordăchescu și alții.

În rândul cărturarilor acelor ani se înscria și părintele profesor Constantin Cojocaru, devenit ulterior slujitor în Ținutul Neamțului și dascăl la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț.

Părintele Constantin Todicescu a avut, până spre finalul vieții, prieteni și cunoscuți. Îl bucura nespus când primea vești, scrisori și urări de la personalități importante ale Bisericii. Evoca adesea aceste legături vechi, prieteniile care îi rămăseseră aproape de inimă, ca pe niște amintiri ce îi luminau bătrânețile.

Retras oarecum departe de agi­ta­ția vieții cotidiene, purtând în suflet greutatea văduviei și rodul unei activități îndelungate, părintele a trecut la cele veșnice în 1986, lăsând în urmă amintirea unei slujiri exemplare, demne de cinste, și lecția unei iubiri statornice pentru învăță­mân­tul teologic, pe care l-a slujit cu devotament, noblețe și conștiință curată.

Fiica Rodica a murit în 1932, iar preoteasa Anghelica în 1946.

În anii fragezi ai chemării mele de slujitor al Bisericii, am poposit chiar în satul Botești, unde își trăia bătrânețile, cu demnitate și blân­dețe, cunoscutul profesor și odinioară director al Seminarului „Sfântul Apostol Andrei” din Galați, preotul Constantin Todicescu.

Așezat la pensie în tihna locurilor natale, părintele Todicescu rămânea neobosit în duh, o făclie aprinsă care încă lumina inimile celor care-l căutau. Urmașii săi de la școala teologică andreiană au scris despre el cuvinte evocatoare, în Istoria seminarului gălățean, locul în care preotul fălticenean a fost rânduit de Dumnezeu să slujească vreme de mai bine de 20 de ani.

Când l-am întâlnit, trecuseră vreo 30 de ani de când se retrăsese în comuna în care s-a născut (Horodniceni), unde își aflase sălaș nu doar trupesc, ci și sufletesc, viețuind într-o chilie aflată la marginea lumii, dar în miezul veşniciei. Îmi amintesc limpede casa în care m-a primit, o adevărată încăpere de duh, în care icoanele, cărțile și amintirile se împleteau într-o liniște caldă, ca într-un paraclis al memoriei.

Cu blândețe și răbdare, mi-a luminat pașii spre examenul de admitere la seminarul Mănăstirii Neamț, iscodindu-mi cunoștințele și așezând o cărămidă la temelia slujirii mele.

Astfel am primit binecuvântarea să mă pregătesc, în cuvinte și în duh, verificându-mi cunoștințele de Vechiul și Noul Testament, înainte de susținerea examenului de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, unde se adunau multe suflete cu dor de slujire, încât pentru un singur loc se luptau vreo 30 de tineri. Probele eliminatorii și toate celelalte exigențe, aspre și drepte ca o judecată a conștiinței, făceau ca fiecare candidat să se pregătească temeinic, ca o pregustare a jertfei ce urma să fie adusă întru slujirea Domnului și a poporului Său.

Preotul profesor Constantin Todicescu se afla către sfârșitul zilelor sale pământești, privind cu ochi luminați spre veșnicie. Era dintr-o altă vreme, una a acriviei și nobleței, un preot și dascăl de școală veche, cu o rigoare temeinică în teologie și o iscusință de neclintit în chivernisirea seminarului gălățean. Chiar dacă anii s-au așternut ca o tăcere peste acea epocă, amintirea sa rămâne vie în conștiința celor care i-au fost aproape - ca o icoană ce nu se șterge, ci luminează mai adânc pe măsură ce timpul trece.

Odată cu instaurarea regimului comunist, seminarul gălățean și-a încheiat activitatea, dar sufletul păstorului său nu s-a plecat. Fostul director și-a păstrat neclintită dragostea pentru Evanghelie și carte, ca pe niște lumânări ce ard neîncetat în noaptea vremurilor. În fiecare zi, după cum însuși mărturisea, își așeza mâna cu osârdie peste condei scriind și citind câteva ceasuri. Nu știu ce se va fi ales de biblioteca sa, cu arhiva plină de documente valoroase și cu scrisorile păstrate, multe dintre ele purtând semnături și mărturii prețioase.

Părintele Constantin Todicescu a fost cinstit nu doar de ucenici sau colegi, ci și de mari figuri ale vremii precum ministrul cultelor de odinioară, Alexandru Lapedatu, care l-a respectat și l-a sprijinit. Numele său răsuna cu gravitate și admirație în cercurile eclesiale și culturale ale epocii. La Galați, sub conducerea lui, seminarul nu era doar o școală, ci o cetate a formării în duh și adevăr, o pepinieră de conștiințe luminate.

Când Patriarhul Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei, poposea în ținutul Fălticenilor, părintele Todicescu avea cinstea să-i fie aproape, fiind invitat uneori la mănăstirile Slatina, Râșca, precum și în alte locuri din împrejurimi.

Chipul părintelui profesor Constantin Todicescu rămâne zugrăvit în conștiința celor care l-au cunoscut sau i-au urmat pașii ca o icoană ce nu se lasă cuprinsă de întunericul uitării. În răcoarea dimineților sucevene sau în murmurul vântului ce trece peste colinele Boteștilor, se simte încă ecoul pașilor săi, iar seva cuvântului hrănește rădăcinile unei memorii neșterse.

Dincolo de vremelnicia oricărui destin, rămâne sădită în acest ținut o lecție de vocație neabătută, de noblețe și dăruire, o flacără trează din care vin să-și aprindă făclia căutării deopotrivă tineri și bătrâni, ucenici și slujitori ai cuvântului, toți cei ce încă mai cred că lumina nu se stinge niciodată acolo unde cineva a iubit, a zidit și a sfințit vremea cu fapta și dragostea sa.

Așa își găsește liniștea și continuitatea povestea preotului Constantin Todicescu: nu doar în filele îngălbenite de vreme sau în ecoul rugăciunii, ci vie, plutind peste satul adormit, ca un cântec nesfârșit, șoptit de sufletele celor ce privesc neîncetat spre cer cu recunoștință.

Bibliografie generală:

1. Pr. prof. Eugen Drăgoi, pr. dr. Lucian Petroaia, pr. Costel Bulgaru, Seminarul Teologic „Sf. Ap. Andrei”- din Galați, Șoală a Apostolului la Dunărea de Jos, Galați, 2008.

2. Pr. Lucian Petroaia, O istorie a învățământului bisericesc la Dunărea de Jos, în vol. Credință, istorie și cultură la Dunărea de Jos, Galați, 2005.

3. Petrea Gîscă, Satul Botești-Horodniceni, ținutul de legendă și dor, monografie istorică, Ed. Junimea, Iași, 2013.

4. Constantin Târziu, Oameni de seamă din Horodnicenii Sucevei, Ed. Accent Print, Suceava, 2011.

5. Cătălin Ciolca, Cartea Fălticenilor, de la A la Z, Ed. PIM, Iași, 2010.

6. Mulțumiri părintelui Georgian Rotar, secretar al Protoieriei Fălticeni, precum și preoților Constantin Pavel, Bogdan Ivănuș, și Petrea George, slujitori la Botești, Brădățel și Horodniceni, pe urmele pr. C. Todicescu.