Draga mea Românie desculță!

Ce mare erai odată! Încăpeai toată în palmele părinților mei. Și miroseai a cer reavăn și a pământul pe care-l aducea seara bunicul Gheorghe acasă. Îți stătea atât de bine în crăpăturile din tălpile lui! Erai atât de frumoasă, draga mea Românie desculță. Și erai frumoasă pentru că erai simplă. Și erai simplă pentru că semănai cu revărsatul zorilor. Și semănai cu revărsatul zorilor pentru că era mereu dimineață pe vremea aceea. Până și atunci când se însera. Pândeam încă de la miezul zilei înserarea ca să-mi pot trimite lumina ochilor să te întâmpine.

Ziceai, când te auzeam bătându-mi în geam, dacă o să fie vreun război, o să poți tu muri pentru mine, atunci când vei crește mare, așa cum a murit străbunicul tău Ion?

O să pot, îți răspundeam în șoaptă. Cum să fiu eu primul din neamul nostru care moare de rușine? Nouă ne place să murim de glonț, înveliți până dincolo de creștet în tranșeele săpate în trupul tău. După care să fim iarbă. Și să fim copaci umblând de unii singuri pe câmpuri. Și să fim chipuri de fum în gândurile dureroase ale văduvelor tinere. Să descreș­tem în pământ de dragul ne­des­creșterii tale!

Ca nu cumva să crezi că erau vorbele naive ale unui copil, îți răspund la fel și acum, când am descrescut invers, dinspre tinerețe spre bătrânețe. Doar că tu nu mai ești cea de atunci. Te-ai făcut mai mică între timp. Cum nu-mi poți încăpea în palme, m-am gândit să-ți fac loc în inimă. Acolo te țin mereu.

Sunt, trebuie să recunosc, un român prost. Nu pot trăi și muri decât aici, întocmai ca mama și tata, și ca toți cei de până la ei, bărbații, prin câte un război mondial, femeile, prin câte un război de țesut, tot așa de mondial și el.

Există, totuși, un front pe care eu, unul, refuz să-mi dau viața. Cel al dezbinării tale! Trece-mă, dacă mi se cere o astfel de înrolare, la dezertori. Trimite pe cineva să mă împuște, Eu vreau să-mi închin moartea, așa cum mi-am închinat viața, României aceleia unite și simple.

Încă te mai aștept, draga mea țară de altădată! Fii din nou una singură. Cu nici o bătaie de inimă în plus mai mult a unora decât a altora. Lumina ochilor mei e pregătită, chiar dinainte de 1 Decembrie 1918, să-ți iasă în întâmpinare.