Calea către Dumnezeu și cărările lumii

Omul este un căutător neobosit, un pelerin al taine­lor și un cercetător ne­li­niștit al sensurilor existenţiale. Înțele­suri, taine, descoperiri, preocupări, sensuri și nuanțe: toate acestea țes parcursul și definesc exis­ten­ța, făcându-l un permanent isco­ditor al cunoașterii. Dintre toate frământările noastre, cunoaște­rea lui Dumnezeu rămâne principalul dezi­derat al existenței, indiferent de structura sufletească a fiecăruia, de profesie, de ceea ce face și ar dori să facă.

Fără această preocupare, orice demers, oricât de înalt ar fi, este lipsit de sens. De aceea, calea către Dumnezeu nu este doar o metaforă spirituală, ci poate fi un mod real de exis­tență, absolut necesar, prin care ajungem la cunoașterea Lui.

Dincolo de orice legătură a noastră cu cele pământești, rămâne această dorință puternică de comuniune cu Dumnezeu. Psalmistul se ruga Stăpânitorului, spunându-I: „Arată-mi, Doamne, căile Tale” (Psalmul 24, 4). În mod tainic, ca răspuns la această cerere, Mântuitorul le spune ucenicilor Săi: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Această Cale s-a deschis odată cu Întruparea Mântuitorului. El S-a făcut om ca să-l ridice pe om la Dumnezeu, coborând în adâncul firii noastre pentru a ne înălța la slava cea nepieritoare. Hristos este Calea prin tot ceea ce a făcut pentru noi, în chip deosebit prin jertfa Sa pe cruce, prin Înviere și prin Euharistie. „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19).

A fi pe Cale înseamnă a fi în Hristos, adică a-I urma Acestuia în ascultare, smerenie și iubire. Marii Părinți ai Bisericii ne arată că drumul vieții noastre trebuie să fie un permanent urcuș duhovnicesc. Ce înseamnă acest urcuș? Înseamnă, înainte de orice, să te cureți de ceea ce este întuneric, să te unești cu Hristos și să trăiești împreună cu El: „Iată, de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”.

Biserica este scara către cer, am­bi­anța cea mai propice urcușului duhovnicesc.

Creștinismul primului veac, așa cum este descris în cartea Faptele Apostolilor, purta denumirea de „Calea”, odos, ceea ce arată că viața creștină devenise singura cale autentică, fără de care - fără nașterea din apă și din Duh - nimeni nu putea fi în Dumnezeu.

Biserica este, așadar, drumul care duce la Hristos, iar viața noastră pământească este un pelerinaj, o călătorie necontenită, într-o corabie menită să ne ducă la limanul liniştii. Această cale este și un mod de a iubi: iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele, condiții esențiale, îngemănate într-o singură mișcare a inimii. Dacă nu-L iubim pe Dumnezeu prin iubirea față de aproapele și dacă nu-L vedem pe Hristos în cel de lângă noi, ca pe cineva trimis de Dumnezeu, atunci suntem departe de această cale.

Hristos ne-a arătat drumul către împărăția Sa, și tot El este Cel care ne însoțește, și călătorește tainic alături de noi, așa cum a călătorit, împreună cu Apostolii Luca și Cleopa, în drum spre Emaus. Prezența Lui împreună cu noi face ca drumul sau calea să nu rămână doar un concept abstract, ci posibilitatea reală prin care omul, cu dorul său profund, se îndreaptă spre locul unde Îl poate întâlni pe Dumnezeu.

Într-o succesiune cronologică, Marii Părinți au văzut în fiecare epocă acest drum în același duh.

Sfântul Irineu de Lyon privește isto­ria mântuirii ca pe un parcurs care cul­minează în Hristos. El spune că Mân­tuitorul recapitulează întreg drumul omenirii, vindecând fiecare etapă a existenței umane. Hristos este Calea pentru că El restaurează traseul inițial al omului spre Dumnezeu, iar omul ră­tăcit prin păcat este readus și rea­șezat pe un drum corect tocmai prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Este drumul ascultării și al mântuirii, opus cărării neascultării lui Adam cel de demult.

Dacă pentru Irineu drumul este unul al restaurării și al vindecării treptate a firii căzute, Sfântul Atanasie cel Mare ne vorbește despre Cale ca despre un drum al îndumnezeirii: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu”. Hristos este Calea pentru că, primindu-L, omul participă la viața dumnezeiască. Pentru Atanasie, Calea duce la îndumnezeire, iar marele dar primit de creștini este, în cele din urmă, viața veșnică în iubirea Preasfintei Treimi.

Însă cum se parcurge, în faptă și în viețuire concretă, acest drum spre îndumnezeire? Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că Hristos este Calea întrucât nimeni nu poate merge la Tatăl fără El. Această Cale se concretizează în faptele credinței: milostenie, iertare, răbdare și nenumărate alte virtuți. Nu există alt drum, nici alt model, decât cel lăsat de Mântuitorul Iisus Hristos.

Între virtuțile care pavează drumul către cer, viața ascetică ocupă un loc aparte. Sfântul Vasile cel Mare conturează viața de nevoinţă drept o Cale - una dintre căile posibile, nu singura. În viziunea lui, drumul este o luptă continuă, iar ascultarea de Dumnezeu și de rânduială are un rol deosebit.

Lupta aceasta nu se dă însă doar în afară, în rânduieli și nevoințe exterioare, ci mai ales înlăuntrul nostru.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vor­bește despre Cale ca despre o trans­for­mare a voinței: depășirea pro­priei voiri pentru a o primi pe cea a lui Dumnezeu. Este drumul in­te­rior al înfrângerii egoului, al eliberării de mișcarea pătimașă, pentru a ajunge la voia divină.

Dar cum ne întâlnim, pe acest drum lăuntric, cu Hristos Însuși? Sfântul Ioan Damaschin, rugător fierbinte și luminat apologet al învățăturii Bisericii din vremurile întunecate ale luptelor iconoclaste, subliniază că Hristos este Calea în special prin Taine: prin Tainele inițiatice, precum și prin pocăință și Euharistie. Prin pocăință drumul este reînnoit, iar prin Euharistie omul Îl întâlnește pe Hristos Cel pururea viu.

Tot despre această întâlnire vorbesc și Părinții Pustiei, care descriu Calea ca pe un efort al curățirii inimii, un traseu care se realizează în tăcere, în smerenie și în rugăciune: „Intră în chilia ta și chilia te va învăța totul”. Drumul devine astfel un spațiu interior, o lucrare lăuntrică a schimbării minții și a inimii.

Din această tradiție a rugăciunii lăuntrice își trage seva și învățătura Sfântului Grigorie Palama, ce ne arată Calea prin luminarea harului și prin practica rugăciunii inimii. Pentru a parcurge un astfel de drum este nevoie de multă nevoință, de unire cu harul, de legătură vie cu Biserica și cu Tainele ei. Drumul este unul al luminării treptate, al împărtășirii din energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Și atunci, după ce am străbătut cu mintea și cu inima galeria de lumină a Părinților, ne întrebăm: cine dintre noi mai călătorește pe drumul îndumnezeirii? Cine mai caută calea faptelor bune? Cine își mai așază pașii pe calea ascezei sau, mai ales, pe drumul curățirii inimii? Și câți dintre noi se mai ostenesc să lucreze la restaurarea unui drum pierdut?

De aceea înțelegem, cu și mai mare adâncime, valoarea cuvintelor Mântuitorului din Evanghelia după Ioan: „Eu sunt Calea...” Doar apropierea și călătoria cu El, doar bucuria trăirii cu El, a pocăinței și a lacrimilor, ne poate reașeza pe drumul de la care ne-am abătut din pricina păcatelor.

Nici unul dintre noi nu trebuie să uite traseul străbătut de Fiul Risipitor în dorința întoarcerii la Părintele său: „Aceasta voi face: mă voi duce la Tatăl Meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea Ta. Nu sunt vrednic să Mă numesc fiul Tău. Fă-Mă ca pe unul dintre slujitorii Tăi (Luca 15, 18-19)”. Drumul acela al reîntoarcerii i-a adus bucurie și binecuvântare.

Este drumul pe care suntem și noi che­mați să mergem.

Izvorul teologiei Părinților răsăriteni s-a revărsat și peste plaiurile româ­nești, hrănind suflete și zidind conș­tiin­țe. Părinții Pustiei i-au inspirat pro­fund pe nevoitorii ținuturilor noastre, iar aceștia au văzut drumul ca o în­toarcere la Evanghelie, la curăția inimii, la viața lăuntrică. Au primit moștenirea și au sporit-o, au păstrat flacăra și au transmis-o mai departe.

Pentru Sfântul Paisie de la Neamț, Calea către Dumnezeu a însemnat revenirea la tradiția patristică. El a întemeiat o adevărată „școală a inimii”, cerând monahilor viață de obște, ascultare, rugăciune și toate celelalte nevoințe. Îi îndemna la liniștire, la lucrare neîncetată, la chemarea Numelui Mântuitorului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu­iește-ne pe noi!” Drumul pe care îl învăța era unul interior, care duce în cele din urmă la dobândirea păcii lăuntrice, când sufletul este cercetat de harul Duhului Sfânt.

Dacă Sfântul Paisie a semănat, roadele s-au văzut din plin în veacurile următoare. Sfântul Calinic de la Cernica a arătat ucenicilor săi drumul către Dumnezeu prin viața de obște, disciplină, rugăciune multă și ascultare - adesea ascultări grele și repetate. Era cunoscut pentru blândețea lui, iar Părinții filocalici spun că blân­dețea este un semn al celor ajunși departe pe calea îndumnezeirii, nu la începutul drumului...

Același fir al blândeții și simpli­tății luminoase îl regăsim, peste ani, în chipul Sfântului Paisie Olaru, duhovnicul care a arătat oamenilor drumul inimii curate. Îi sfătuia pe toți să nu supere pe cei din preajmă, să caute rugăciunea, să ierte din inimă, îndemnând necontenit la o viețuire întru blândețe și răbdare.

Însă drumul duhovnicesc nu este numai pace și blândețe; el este și luptă, și osteneală neîncetată.

Sfântul Cleopa Ilie a înțeles drumul ca pe o luptă pentru păstrarea minții în lumină. Pentru a arăta cât de importantă este ascultarea pe calea către Dumnezeu, spunea adesea că „monahul fără ascultare e ca pasărea fără aripi”. De o simplitate autentică, el și cuvintele lui îi ajutau pe toți cei ce-l ascultau să-și îndrepte viața. Pentru el, calea către Dumnezeu era tăierea voii, smerenia, supunerea față de duhovnic, lupta cu gândurile și despătimirea. Drumul nu era pentru o oră sau un ceas, ci o lucrare de fiecare clipă. Mărturisea: „Drumul unui luptător creștin se încheie la mormânt. Până acolo trebuie să lupte mereu”.

De la nevoință la teologie, de la lupta din chilie la cuvântul care luminează lumea - Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ne-a arătat că drumul către Dumnezeu este nevoință, gândire şi teologhisire, și, mai presus de toate, relație vie, dialog tainic între Ziditor și zidire. El vorbea despre întâlnirea personală cu Hristos și despre îndumnezeire ca despre o realitate posibilă, nu ca despre o utopie îndepărtată - ca dialog și intrare în comuniunea iubirii Sfintei Treimi. Pentru el, viața duhovnicească era modul deplin de a intra în comuniune sfântă, iar teologia nu era decât slujirea acestei intrări.

Pentru credincioșii care nu au ales calea monahală sau nu sunt deprinși cu înălțimile teologiei, Sfântul Cuvios Sofian de la Antim a întruchipat calea duhovnicului - omul lui Dumnezeu care îl îndrumă pe credincios către Hristos prin iubire părintească, prin cuvinte simple și pline de Duh, prin credința manifestată într-o viață curată, autentică, înfăptuind binele, ca efect al iubirii față de Dumnezeu și de semeni.

Toți acești mari Părinți, deși despărțiți de veacuri și locuri, au urmat aceeași Cale, cu diferențe atât de firave încât par mai degrabă nuanțe ale aceleiași lumini decât drumuri deosebite. Fiecare, în felul său, ne-a arătat aceleași adevăruri veșnice: că drumul smereniei înseamnă ascultare deplină, plecarea genunchilor inimii înaintea voii lui Dumnezeu; că rugăciunea ne așază pe calea unirii cu Cel Preaînalt, făcându-se punte între țărână și cer; că inima curată este drumul vederii lui Dumnezeu, oglinda în care se răsfrânge chipul Ziditorului; că răbdarea și purtarea Crucii sunt drumul urmat de Domnul Însuși, iar cei ce-L urmează nu pot ocoli Golgota; iar Filocalia - comoara înțelepciunii răsăritene - este un drum patristic de o frumusețe rară, o hartă a sufletului pentru cei ce caută lumina.

Iar dacă nu am agonisit încă nimic din aceste daruri duhovnicești, dacă ne aflăm încă la început, cu mâinile goale și cu inima zbuciumată, să nu deznădăjduim. Să începem prin a căuta drumul smereniei, căci smerenia este poarta prin care se intră în toate celelalte taine ale viețuirii creștine. Ea îl ridică pe cel căzut din țărâna păcatului și îl reașază pe drumul către Dumnezeu. Din smerenie se naște ascultarea, din ascultare răbdarea, din răbdare curăția, iar din curăție - vederea lui Dumnezeu.

Căci acesta este paradoxul cel mare al vieții duhovnicești: coborând în smerenie, ne înălțăm; micșorându-ne, creștem; pierzându-ne pe noi înșine, ne aflăm în Hristos. Și astfel, pășind pe urmele Părinților, ne facem și noi călători pe Calea cea una, care este Hristos - Calea, Adevărul și Viața.

Dar Calea aceasta nu a fost străbătută doar de Părinții îmbrăcați în mantie monahală sau de ierarhi purtători de cârjă păstorească. Ea a fost căutată și de gânditori, de poeți, de oameni ai culturii care, fiecare în felul său, au tânjit după lumina cea mare. Și deși limbajul lor a fost uneori diferit de cel teologic, deși au mers pe poteci aparent lăturalnice, toți au căutat același lucru: întâlnirea cu Cel ce este dincolo de toate și în toate.

Constantin Noica, un altfel de sihastru la Păltiniș, înțelege drumul spiritual ca ordonare a sufletului, ca ridicare de la individ la persoană. Pentru el, Dumnezeu este Ființa care dă sens itinerarului uman. A călătorit pe această cale prin lectură, prin interiorizare și - se pare - prin multă rugăciune, mai ales către sfârșitul vieții. Drumul, pentru Noica, devine o disciplinare a ființei, o așezare în rost, o urcare a sufletului către lumina sensului.

De la rigoarea gândului la taina poeziei este un pas, pe care l-a făcut cu finețea sa de dansator al misterelor. El ne vorbește despre drum ca taină ce nu se lasă niciodată pe deplin descifrată. În filosofia lui Blaga, omul este un mare drum către necuprins, o mișcare perpetuă între lumină și enigmă, un mers spre absolut prin metaforă, prin cuvânt și prin uimire. Căutarea lui Blaga este o călătorie verticală, în care inima se ridică prin poezie în fața întâlnirii cu sacrul.

Dacă Blaga caută absolutul în metaforă și mister, Nichifor Crainic, influențat de scrierile sfinte, ne amintește de eternitatea satului românesc, unde omul, în simplitate și rânduială, trăiește mai aproape de Dumnezeu. Pentru el, satul este o icoană a veșniciei, iar drumul credinței se prelungește în viața smerită și în tradiția curată a poporului. În lumina satului, drumul devine apropiere de Dumnezeu prin firesc, prin cumințenie, prin legătura cu pământul și cu cerul.

Tot din tradiția luminii și a cântării se ridică glasul lui Ioan Alexandru, poet care a străbătut un astfel de drum alcătuind imnuri ale luminii, ale bucuriei, ale patriei, ale inimii. Drumul către Dumnezeu este lumină și bucurie, este închinare cu tot sufletul, este imn. Pleiada volumelor sale de imne, multe dintre ele intitulate după provinciile țării, dar mai ales Imnele bucuriei, arată calea entuziastă și ardentă a unui suflet care a înțeles că apropierea de Dumnezeu se face prin ardere lăuntrică, prin închinare și recunoștință.

Dar această căutare nu cunoaște granițe. Peste hotarele limbii și ale neamului, alți gânditori au mers pe același drum, fiecare aducând lumina sa proprie.

Dostoievski, romancierul rus care a coborât în cele mai întunecate abisuri ale sufletului omenesc, ne spune că „frumusețea va salva lumea”. Pentru el, drumul prin care sufletul poate ajunge la Dumnezeu trece prin iubirea jertfelnică, prin atenția față de ceilalți, prin asumarea durerii și prin milă. Frumusețea și compasiunea sunt, în viziunea sa, semnele prezenței lui Dumnezeu prin lume, sunt vestigii ale unei taine care cheamă omul la înnoire.

Mircea Eliade, cercetătorul neobosit al sacrului în toate formele sale, constată în scrierile sale că drumul sacrului este mai înalt decât calea profanului, căci sacrul structurează lumea, oferă un sens existenței, transformând spa­țiul și timpul, pe când drumul profan este reprezentat de cotidian, însă nelipsit de urmele sacrului. În viziunea lui Eliade, omul religios este cel care recunoaște aceste urme și le urmează.

Toți acești mari gânditori ne arată că drumul către Dumnezeu este, mai întâi, o trudă lăuntrică. Este necesară o transformare, o coborâre în sine pentru a putea urca spre lumină. Calea este dăruire, suferință, schimbare, tăcere, luptă cu propriile umbre. Drumul trece prin frumusețe, prin creație, prin cuvânt, prin gestul iubirii.

Drumul este întâlnirea noastră cu Dumnezeu. O devenire lentă și sigură. O ridicare din pulberea cotidianului. O cale a inimii care se deschide. O chemare la adevăr, la iubire și la frumu­sețe - cele trei chipuri ale Celui Unul.

Însă drumul acesta a fost nu doar gândit și cântat, ci și trăit, adesea până la jertfa de sine. Unii dintre marii păstori ai românilor au înțeles calea către Dumnezeu ca pe o slujire neîncetată, ca pe o dăruire totală, până la ultima suflare.

Așa a fost Sfântul Ierarh Antim Ivireanul. Pentru el, calea duhovnicească a fost cuvânt ziditor, jertfire de sine și suferința nedreptăților, chiar a exilului și a martiriului. El a arătat că drumul către Dumnezeu trece adesea prin încercări, prin neputințe asumate, prin răstignirea propriei vieți pentru binele celorlalți.

Înainte de Antim, în ținuturile Moldovei, Sfântul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a văzut drumul ca poezie și frumusețe liturgică, prin psalmii așezați de el în versuri, în care arată că apropierea de Dumnezeu trece prin lacrimi, prin cântare, prin sensibilitatea inimii înmuiate de har. Pentru el, poezia și liturghia se întâlnesc într-o singură cale: aceea a inimii pline de dor.

În aceeași epocă, dar în alte împrejurări, Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, a parcurs drumul ca mărturisire ortodoxă: credință dreaptă, viețuire în adevăr și o continuă cură­țire a învă­țăturii de zgura rătăcirilor. Viața lui, prinsă în slujire asiduă și în mărturisire limpede, a devenit un drum al luminii dogmatice într-o epocă tulburată.

Mai aproape de zilele noastre, Mitropolitul Bartolomeu Anania arată că acest drum este o permanentă luptă interioară - luptă cu sine, prin căutarea adevărului până la capăt, cuvânt rugător, trudă spirituală, inspirație. Scrierile sale ne arată că drumul omului este un parcurs în care libertatea personală se întâlnește cu harul lui Dumnezeu. Sublinia că trebuie mereu să depășim adevărul rostit și să ajungem la trăirea cea înaltă.

Episcopii români au înțeles drumul ca slujire și ca grijă față de ceilalți. Mulți au suferit pentru adevăr și ne-au arătat că drumul către Dumnezeu trece prin cruce. Oamenii Bisericii au cultivat scrierile sfinte, Sfânta Scriptură, mai ales Liturghia, și în general „Cartea de Învățătură”. Predicile, traducerile, psalmii și scrierile lor ne arată că Binele și Frumosul conduc sufletul către Dumnezeu.

Însă drumul nu este doar rostire, ci trăire. Nu ajung cuvintele frumoase, oricât de înțelepte ar fi. Este nevoie de rugăciune profundă, de smerenie neprefăcută, de fidelitate față de cre­dință și de statornicie în relațiile cu cei de lângă noi.

În literatura română a veacului trecut apar învățături asemănătoare, uneori venite din locuri neașteptate.

Nicolae Steinhardt, convertit în temnița Jilava, vede drumul ca libertate, bucurie și convertire. Scrierile sale dau mărturie despre fericirea în temniță, despre libertatea interioară și despre transformarea inimii. Pentru el, drumul este trezire, înnoire și o reînviere a omului.

Andrei Scrima, monah și intelectual de finețe, vorbește despre dialogul dintre tradiție și modernitate și despre „aventura interiorului”. Pentru el, calea duhovnicească este maturizare a persoanei, depășire a formelor exterioare care pot deveni coji goale, adâncire în taina propriei ființe. Scrima ne arată că tradiția nu este un muzeu, ci un izvor viu din care poți sorbi mereu apă proaspătă.

Daniel Turcea, poetul convertit în chip minunat, ne surprinde prin trăirea intensă a Luminii lui Hristos, prin revelațiile fulgerătoare și arderea inimii. Versurile lui descriu un drum al aprinderii lăuntrice, al transfigurării - o mărturie că drumul către Dumnezeu poate fi și scurt, și năprasnic, și cople­șitor de frumos.

Un capitol aparte, cutremurător, l-au scris cei din temnițele comuniste. Ei au arătat că drumul către Dumnezeu înseamnă iertarea celor care te rănesc și transformarea suferinței în rugăciune. Mulți au dobândit sfințenia, chiar dacă aceasta a rămas ascunsă ochilor lumii, fiind cunoscută doar lui Dumnezeu și îngerilor Săi. Probabil cel mai greu de împlinit, pe acest drum, este iertarea celor ce te-au nedreptățit - a torționarilor, a trădătorilor, a celor ce ți-au zdrobit trupul și ți-au ucis apro­piații. Dar tocmai această iertare, cea mai grea dintre toate, deschide drumul către lumină. În iadul închisorilor, ei au găsit cerul...

Costion Nicolescu consideră că drumul devine întâlnirea dintre om, cultură și Dumnezeu. Viața în Biserică dă identitate omului. El surprinde în scrierile sale că frumusețea duhovnicească este o cale sigură spre Dumnezeu.

Așadar, să căutăm mărturisirea discretă, dar autentică - nu declarația zgomotoasă, ci viața schimbată; nu cuvântul frumos, ci inima curată. Discursurile teoretice, oricât de apreciate și de aplaudate, nu au valoare fără trăire. Cuvântul devine lumină doar când coboară în inimă și rodește în faptă.

Drumul spre Dumnezeu, interiorizat și asumat, se așază în profunzimea conștiinței. El este curățire a inimii și regăsire a sensului - chiar în mijlocul unei lumi dezbinate și dezorientate, chiar în vârtejul unei epoci care pare să fi pierdut busola. Tocmai de aceea, tocmai acum, acest drum este mai necesar ca oricând.

Căci la capătul fiecărui drum adevărat - fie că trece prin pustie sau prin cetate, prin carte sau prin rugăciune, prin poezie sau prin tăcere - ne aș­teaptă Cel care Însuși ne-a încredințat: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).