Colindul, chemarea străbună

Încă de la începutul lunii lui Îndrea - denumire populară a lunii decembrie, de la numele Sfântului Apostol Andrei -, pe măsură ce ne apropiem mai mult de praznicul Nașterii Domnului, revine, an de an, în vocabularul nostru zilnic, cuvântul „colindă” sau unul dintre derivate: „a colinda”, „colindător” etc. În societatea urbană de astăzi, fie auzim cuvântul „colindă” la radio sau la televizor, fie îl citim în presă, pe rețelele de socializare sau pe afișele care ne împânzesc orașele, dând de știre despre concerte sau alte evenimente dedicate Nașterii Domnului. Încă se mai păstrează la români obiceiul „colindatului”, iar copiii și tinerii, mai ales în tinda Bisericii, își pregătesc repertoriul de cântări cu tematică specială pe care le cunoaștem cu toții sub numele de „colinde”. De unde ne-am pomenit însă cu acest cuvânt binecuvântat și ce să însemne el la origine?

Să notăm, pentru început, că an de an, chiar în textele unor colinde, auzim și varianta „corindă”, mai ales în formulări care ne poartă înapoi, în timpuri îndepărtate („corinde-ne-s, Doamne!”, „n-auzi zarvă de corindă?”), precum și verbul derivat „a corinda” (de obicei, la forma de plural „corin­dăm”). Dicționarele mai con­semnează și varianta „colindră”, în graiul ardelenesc, sau ­„colind(u)”, derivat regresiv din „colindă”, cunoscut mai ales în expresia „a merge cu colindul”. Din Dicțio­narul dialectului aromân, aflăm că și acest dialect are cuvântul „cólindă”, cu accentul diferit, dar și cu sensul de „Moș Ajun”, precum și varianta „cólindu”, cu sensurile: „covrig”, „fructe pe care le primesc copiii” când merg la colindat, ba chiar și „toiagul” pe care îl are starostele unei cete de colindători. Există însă, la aromâni, și varianta „culindă”, cu accentul ca în dacoromână, precum și verbul derivat, cu același înțeles ca în dacoromână. De la profesorul Dumitru Carabaș am aflat că în aromână poți merge „culinda” nu doar ca să vestești Nașterea Domnului, ci și ca să faci urările cuvenite de ziua onomastică a cuiva. De Sfântul Dumitru, bunăoară, există obiceiul să mergi „culinda” pe la toți cunoscuții pe care-i cheamă Dumitru, înțe­lesul acesta derivat de „a hoinări”, „a cutreiera” fiind înregistrat și de dicționarele dialectului dacoromân.

Etimologia cuvântului „colindă”

Variantele prezentate mai sus ale cuvântului „colindă”, dar și forma însăși „colindă” indică originea latină, dar influențată și de forma din vechea slavă a aceluiași cuvânt. Propriu-zis, la baza „colindei” noastre stă cuvântul latin Kalendae, care, în mod obișnuit, potrivit legilor fonetice specifice trecerii de la latină la română, ar fi trebuit să dea în română *cărinde. Amintim aici fenomenul rotacismului, prin care un „l” latin aflat între două vocale se transformă în „r”: lat. solem - „soare”, molam - „moară”, angelus - „înger(u)”, basilica - „băsearecă” - „biserică”, caelum - „cer(u)”, picula - „păcură” etc. Dar același cuvânt latin circulă în întregul spațiu balcanic, fiind împrumutat și în vechea slavă, sub forma kole(n)da, cu sensul de „ziua de Anul Nou”, accentuat kóle(n)da, ceea ce explică și accentul „cólindă” din aromână. Astfel, cuvântul din vechea slavă influențează urma­șul firesc al lat. Kalendae, neatestat însă, *cărindă, care devine „corindă”, respectiv „colindă”. Practic, avem de-a face cu același tip de contaminare ca și în cazul adjectivului „sfânt”, unde se întâlnesc două etimoane: unul latin, sanctus, care se regă­sește totuși în româna veche, sub forma „sân(t)”, astăzi în toponime precum „Sântana”, „Sâmpetru”, „Sânnicoară” (Sfântul ­Nicolae), iar celălalt slav, svetu. De amintit, în treacăt, că același cuvânt latin Kalendae se regă­sește și în greaca epocii romane sub forma kalándai, ajungând în neogreacă sub forma „kálanta” (citit „kálanda”), cu același sens pe care îl are în română cuvântul „colindă”.

Etimonul latin Kalendae

Ce înseamnă însă acest cuvânt latin? În limba română folosim uneori expresia „la Kalendele grecești”, cu sensul de „la Paștile Cailor”, „la Sfântu’ Aș­teaptă”, expresie tradusă din lat. ad Kalendas Graecas (atestată la istoricul latin Suetoniu) și care, pornind de la faptul că grecii nu aveau Kalendae, sugerează că un lucru nu are să se întâmple niciodată. La romani, prin ­Kalendae, o formă de plural, era desemnată prima zi a lunii, ziua în care se și făceau anunțurile importante într-o comunitate, dar și prima zi a anului. Desigur că acest sens este păstrat și în sl. koleda, „ziua de Anul Nou”, amintit mai sus. Anunțurile ­importante, veștile erau aduse la știrea comunității printr-un crainic, numit calator (scris și kalator), de la verbul latin calare (etimologiștii latini presupun însă și un vechi, neatestat verb calere), „a chema”, „a convoca”, „a proclama”, folosit doar în anumite formule arhaice specifice limbajului religios sau juridic roman. De pildă, nomenclator - compus din nomen, „nume” și radicalul verbului calare - îl ­desemna pe sclavul a cărui funcție era să-i indice stăpânului numele persoanelor întâlnite. De asemenea, verbul intercalare desemna inițial „proclamarea” unei zile sau a unei luni ­suplimentare, pentru a corecta neregularitățile calendarului. Practica romanilor de a face anunțuri prin „strigare” într-o comunitate dată a supra­viețuit până recent în anumite zone rurale mai izolate din România. De exemplu, în satul copilăriei mele, situat în sud-estul jude­țului Bistrița-Năsăud, la poalele Munților Călimani, acum câțiva ani, până la cumpăna între milenii, încă îl mai puteam auzi pe crainic, numit „straja” în graiul acelor meleaguri, „strigând” veștile pe care le aducea de la Primărie (a se vedea V. Țâra & Pr. V. Gordon, Lunca [Frij]. ­Monografie istorică, lingvistică și socioculturală, Editura Renaș­terea, Cluj-Napoca, 2025, pp. 189 și 326). Kalendele sunt deci la origine veștile pe care le face oficial crainicul, iar de aici, ­metonimic, cuvântul a început să desemneze prima zi a lunii, respectiv întâia zi a anului. De aici și până la noul sens al cuvântului Kalendae, al veștii celei mari a Nașterii Domnului, nu a mai fost decât un pas firesc, care arată cum, de foarte devreme, cre­dința cea nouă a fost îmbră­țișată de întreg arealul roman și al ținuturilor stăpânite de ­romani.

Calendarul

Din același etimon latin Kalendae se naște cuvântul kalendarium, cu sensul de „registru contabil” în care erau notate datoriile. De altminteri, expresia amintită mai sus, ad Kalendas Graecas, este consemnată de Suetoniu într-un context în care acesta vorbește despre plata sau, mai bine zis, neplata datoriilor. Dar același cuvânt este folosit și în sens adjectival, „referitor la Kalende”, adică la prima zi a fiecărei luni, respectiv la prima zi a anului. Așa se face că româna moștenește din kalendarium cuvântul „Cărindar”, atestat în textele vechi ca nume popular, alături de Gerar, al lunii ianuarie. Totodată, ca neologism, apare în română, probabil și prin in­fluența gr. kalandarion, împrumut din același lat. kalendarium, cuvântul „calendar”, așa cum îl folosim astăzi în mod frecvent, cu sensul de „tablou al succesiunii zilelor, lunilor și anotimpurilor”.

Vedem, așadar, cum ni se dezvăluie glasul îndepărtat al străbunului roman, care, odată creștinat, după ce a lepădat cele păgâne, vestește, prin „chemare”, praznicul Nașterii Pruncului Hristos, în Biserica (în limba greacă, ekklisia, de la verbul ­kaleo, care tot „a chema” înseamnă) pe care El a întemeiat-o și răscumpărat-o.