Întâmpinând sărbătoarea Botezului Domnului

„Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să‑I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11).

Dacă în cele mai multe duminici și sărbători ne deprindem cu frumusețea cuvintelor și faptelor Domnului nostru Iisus Hristos rostite și împlinite în timpul lucrării Sale mântuitoare, paginile evanghelice lecturate în aceste zile binecuvântate ale Nașterii și Arătării Cuvântului ne poartă înapoi spre începuturi. Astfel de relatări, precum cele care deschid și Evanghelia Sfântului Marcu, ne așază înaintea ochilor duhovnicești istoria pregătirii venirii Mântuitorului.

Sfântul Evanghelist Marcu ne trimite cu gândul la profețiile vechi, la cuvintele rostite cu veacuri înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu: la prorocul Isaia, cu aproximativ opt sute de ani mai devreme, și la prorocul Maleahi, cu patru sute și ceva de ani înainte de Hristos. Profețiile dau mărturie despre „glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui” și ne înfățișează graiurile lui Dumnezeu Însuși: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feței Mele, care va pregăti calea Ta”.

Referindu‑se la aceste prevestiri, Sfântul Marcu ne vorbește despre cel care a fost Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, despre Sfântul Ioan, cel mai mare dintre toți prorocii Vechiului Testament. A fost pecetea celor două Testamente, în persoana sa se face trecerea de la Vechiul Legământ la cel Nou. El a fost ales să‑L arate lumii pe Mântuitorul, rostind cuvintele care răsună peste veacuri: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Care ridică păcatul lumii”.

Să ne oprim câteva clipe asupra viețuirii în pustiu - o realitate pe care noi, oamenii de astăzi, aproape că nu o mai înțelegem și nici nu o dorim. Totuși, pentru cei de atunci, pustiul era loc de întâlnire cu Dumnezeu, spațiu al curățirii inimii și al ascultării adânci. Sfântul Ioan trăia de multă vreme în pustiu. Părinții săi muriseră când era copil și nu știm cu exactitate câți ani avea când s‑a „înfrățit” cu asprimea locurilor neumblate. Istoria noastră zbuciumată ne oferă o paralelă grăitoare: românul, în vremuri de restriște, s‑a retras în munți și în codri, găsindu‑și acolo adăpost și identitate. Așa și Ioan Botezătorul s‑a înfrățit cu pustiul, făcându‑l spațiu al nevoinței și al vestirii.

Sfântul Evanghelist Marcu ne spune ce mânca: miere sălbatică și „akride”. Acest cuvânt, tradus adesea prin „lăcuste”, nu desemnează insecta în sensul în care o înțelegem noi astăzi, ci mai degrabă păstăi ale unor arbori care cresc în anumite zone aride ale pustiului, reprezentând o hrană simplă, aspră, potrivită unei vieți de nevoință. Era o existență austeră, dar plină de sens, o viață orientată în întregime spre Dumnezeu.

Ioan a fost împlinitorul cuvintelor rostite de proroci, mai ales de Sfântul Isaia, numit de Părinții Bisericii „Evanghelistul Vechiului Testament”, pentru profunzimea și limpezimea profețiilor sale despre venirea lui Mesia: nașterea din Fecioară, numele, lucrarea și suferința Lui. Împlinirea acestor profeții l‑a așezat pe Ioan în pustiul de lângă râul Iordan.

Acolo veneau de ceva vreme mulțimi de oameni din Ierusalim și din toată Iudeea. Evangheliile ne spun că aceștia erau botezați de el și primeau cuvinte directe, uneori aspre, dar vindecătoare. Se adresa vameșilor, oameni influenți ai vremii, adesea corupți, îndemnându‑i la corectitudine și cumpătare. Veneau și soldați ai armatei de ocupație, cărora le spunea să nu facă nedreptăți și să se mulțumească cu solda lor. Fiecăruia îi vorbea pe măsura vieții sale, chemându‑l la pocăință și la schimbare lăuntrică.

La Ioan a sosit și o delegație importantă, trimisă de farisei și saduchei, tulburați de mișcarea spirituală care se țesea în jurul lui. Ei l‑au întrebat direct: „Ești tu Hristosul?”. Răspunsul lui a fost limpede și smerit: „Nu sunt eu Hristosul. Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui” (Ioan 1, 23).

Aceste cuvinte aveau o rezonanță cunoscută în lumea de atunci. La vizitele importante, drumurile erau bine tocmite, denivelările îndreptate, cărările curățate, pentru ca oaspetele important care venea să poată ajunge fără piedici. Sfântul Ioan cheamă la o asemenea pregătire, dar lăuntrică: nu a drumurilor de piatră, ci a căilor inimii; nu în poteci de pământ, ci în vieți îndreptate. Căci Cel Care vine nu caută fastul exterior, ci inimile pregătite să primească focul Duhului Sfânt.

Profeții nu vorbeau despre o cale obișnuită, despre un drum bătătorit de pașii trupești ai oamenilor, ci despre o altă cale, lăuntrică, tainică, o lucrare a inimii pe care Ioan, cel din pustiul Iordanului, trebuia să o pregătească Domnului. De aceea, Sfântul Ioan Botezătorul s‑a adresat tuturor cu acele cuvinte care ard și astăzi conștiința omului: „Pocăiți‑vă, că s‑a apropiat Împărăția cerurilor”.

Acest îndemn își găsește tot mai puțin ecou în inimile noastre. Preocupați aproape exclusiv de cele vizibile și imediate, de ceea ce ne atrage privirea și ne ocupă gândul, uităm adesea că adevăratul țel al vieții noastre este Împărăția cerurilor. Și totuși, glasul Sfântului Ioan Botezătorul, împreună cu glasul marilor Părinți ai pustiei, nu încetează să strige. Nu doar în zilele de înainte prăznuire, când Biserica ne așază înainte pagina din Evanghelia Sf. Ap. Marcu, ci în fiecare zi, pentru că aceasta este o chemare permanentă, o strigare care nu se stinge.

Ne aducem aminte de mulțimile adunate în vremurile grele ale regimului comunist, când nu existau mijloace de transport, când oamenii veneau pe jos, kilometri întregi, pentru a‑l asculta pe marele Părinte Cleopa. Și acesta le spunea cu simplitate și putere: „Dacă ați pierdut Împărăția, ați pierdut totul”. Oamenii ascultau într‑o liniște adâncă, ca la un ceas de judecată a inimii, cuvintele bătrânului duhovnic, care semăna cu profeții de altădată. Glasul lui, puternic și limpede, era un alt glas profetic ca de tunet, într‑o vreme de mare încercare pentru poporul român.

Astfel de cuvinte au fost rostite mai întâi la Iordan, chemându‑i pe oameni la apropierea de Dumnezeu. Sfântul Ioan Botezătorul le spunea celor care veneau la el: „Iată, securea stă la rădăcina pomului; orice pom care nu face roadă bună se taie, se aruncă în foc” și arde... (Matei 3, 10). Îi îndemna la roade vrednice de pocăință, la milostenie, la schimbarea vieții. Celui care avea două haine îi cerea să dea una celui care nu avea; celui care avea hrană, să împartă. Îndemnul său nu era despre gesturi spectaculoase, ci despre o prefacere a omului dinăuntru. Fiecare putea împlini asemenea cerere.

Pocăința nu este părăsirea lumii sau fuga de oameni. Pocăința este schimbarea minții, metanoia, transformarea adâncă a fiecăruia. Cel care își schimbă omul lăuntric despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel nu mai este preocupat de judecarea celuilalt. Un om care își plânge păcatele nu are timp să‑l osândească pe aproapele său. Tocmai de aceea, Sfântul Ioan Botezătorul a săvârșit o adevărată revoluție spirituală, dacă ne este îngăduit să folosim acest cuvânt: o răsturnare a privirii din afară spre interior.

Într‑o astfel de atmosferă, el a pregătit venirea la Iordan a Celui fără de păcat, a Celui așteptat de veacuri, a lui Mesia, Care ridică și curățește păcatele lumii.

Pustiul Iordanului a devenit, după modelul Sfântului Ioan Botezătorul, o adevărată patrie a nevoitorilor. Puțini știu că cea mai intensă viață monahală din primele veacuri creștine s‑a desfășurat pe Valea Iordanului. Peste șaptezeci de așezăminte monahale, mănăstiri cu numeroși călugări, s‑au ridicat de‑o parte și de alta a văii, până la năvălirile persane de la începutul secolului al VII‑lea, care au distrus cele mai multe dintre ele. Doar două sau trei au dăinuit, mărturisind și astăzi despre nevoința și rugăciunea sihaștrilor din acele locuri.

Unii dintre acești asceți s‑au nevoit în pustiul Iudeii, în apropierea pârâului Cedron, nu departe de Ghetsimani, unde s‑au înălțat alte comunități monahale. Una dintre aceste mănăstiri funcționează neîntrerupt de vreo mie cinci sute de ani: Lavra Sfântului Sava cel Sfințit. Pustiul, spun imnografii bisericești, a înflorit ca o grădină de crini. Pentru că, asemenea unei grădini pline de flori, răspândea o mireasmă duhovnicească rar întâlnită în lume.

Așa arătau, la scurt timp după propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul, pustiul Iordanului, pustiul Iudeii și mai apoi pustiul Schetic al Egiptului.

Din viața Sfântului Antonie cel Mare știm că în pustiul Egiptului s‑au adunat mari nevoitori pentru a vorbi despre cele ale sufletului. De aici și cuvântul: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”.

Se spune că nopți întregi, asemenea filozofilor din Atena antică, Părinții pustiei discutau despre curăția vieții și despre adâncul cuvintelor. În acea înaltă școală duhovnicească s‑au întrebat, asemenea celor care primeau sfat de la Sfântul Ioan la Iordan: care este cea mai mare virtute? Unii au spus smerenia, care îl apropie pe om de Dumnezeu. Alții au pomenit răbdarea. Alții, iubirea, care niciodată nu cade...

După ce au tăcut multă vreme, Sfântul Antonie cel Mare a luat cuvântul și a spus: „Eu cred că cea mai mare virtute este discernământul”. Puterea de a pătrunde lucrurile, de a evita extremele, de a nu deveni fanatici, de a nu ne socoti singurii deținători ai adevărului. Calea de mijloc este cea mai înaltă virtute care ne ajută să pregătim, cu adevărat, calea Domnului în inimile noastre, care, desigur, nu le nesocotește pe celelalte amintite sau uitate.

Pustiul - fie că vorbim despre pustiul Iordanului, despre cel al Betleemului, despre pustiul Egiptului sau despre altele ale lumii creștine - a avut dintotdeauna aceeași menire: să așeze sufletul deasupra materiei, cerul deasupra țărânei. La fel au fost și pustiurile din Țările Române, din munții Neamțului, din ținuturile Buzăului, Vrancei, din Codrii Vlăsiei, din Cerurile Oltului și din atâtea alte locuri binecuvântate, unde vechile sihăstrii românești au îndemnat omul să privească mai mult spre Dumnezeu decât spre sine. Această privire spre Cer a fost arătată, în chip desăvârșit, mai întâi de Sfântul Ioan Botezătorul.

În pustiul Iordanului, unde a viețuit și a propovăduit Sfântul Ioan Botezătorul, românii au dorit, cu multă dragoste și jertfă, să ridice o biserică în stilul nostru specific. S‑au făcut demersuri îndelungate pentru zidirea unui schit românesc, la câteva sute de metri de apele Iordanului, în urmă cu o sută de ani, în vremuri în care călătoriile se făceau cu corabia și, în mare parte, pe jos, de la mare până la Betleem și Ierusalim, cu mari osteneli și lipsuri. În aceste condiții grele, a fost ridicat schitul închinat Sfântului Ioan Botezătorul de la Iordan.

Acolo s‑a slujit o vreme în limba română, până în anul 1967, când schitul a fost închis, zona a fost minată, iar accesul oamenilor a devenit imposibil. În acel loc binecuvântat a viețuit Sfântul Ioan Iacob (1947‑1952), cunoscut și ca Ioan Noul Hozevit sau Ioan de la Neamț, iubitul nostru sfânt român. Timp de cinci ani, s‑a nevoit asemenea Marelui Ioan Botezătorul: în mari lipsuri, cu asprime, trăind din puținul pe care pustiul îl oferea. Se spune că dimineața mergea la Iordan, aducea apă pentru mica grădină care îi dădea hrană, iar seara, când uda din nou, pământul era crăpat, ca și cum n‑ar fi primit apă de multă vreme. Aceasta este nevoința pustiului.

Pustiul îi cheamă pe oameni la apropierea de Dumnezeu, iar locuitorii lui au sfințit întreaga lume, rămânând până astăzi pilde vii, avându‑l drept model pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Părinții Bisericii au așezat înaintea marilor sărbători zile de pregătire, de înainte‑prăznuire, cum sunt și cele care ne conduc spre sărbătoarea Botezului Domnului. Duminica de dinainte, apoi cea de după Botez ne introduc treptat în atmosfera acestui mare praznic. În centrul Evangheliei duminicii dinaintea Epifaniei, Biserica l‑a așezat pe cel care s‑a pregătit să‑L boteze la Iordan pe Mântuitorul lumii: pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Care este mesajul pe care ni‑l transmite Sfântul Ioan? Mai întâi, dragostea fără margini față de Mântuitorul Iisus Hristos și smerenia adâncă înaintea Lui. „Nu sunt vrednic să mă plec și să‑I dezleg cureaua încălțămintei”, spune Ioan. Era un obicei al vremii ca slujitorul cel dintâi, în semn de mare cinstire, să se plece înaintea stăpânului, să‑i dezlege încălțămintea și să‑i spele picioarele. Iar Ioan spune că nici măcar acest gest nu era vrednic să‑l facă înaintea lui Hristos.

Mai mult, Sfântul Ioan rostește cuvintele care răstoarnă logica lumii: „Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”. Cine mai trăiește astfel astăzi? Cine mai știe să cinstească pe celălalt? Sfântul Ioan Botezătorul este modelul adevărat al vieții duhovnicești: micșorarea de sine pentru ca Hristos să crească în noi.

Predica lui a fost ascultată cu mare interes. Dacă până și fariseii și saducheii au trimis delegații la el, dorind să afle cine este, înseamnă că în jurul lui se aduna o mulțime impresionantă de oameni, iar așteptarea mesianică era vie. Și totuși, el, cu smerenie, a spus: „Eu sunt doar glasul celui ce strigă în pustie”.

Pentru toate acestea, cea mai înaltă apreciere nu vine de la oameni, ci de la Însuși Mântuitorul, Care a spus: „Nu s‑a ridicat dintre cei născuți din femeie nimeni mai mare decât Ioan Botezătorul”. În fața acestor cuvinte ale Domnului, orice laudă omenească devine de prisos.

Ne pregătim astfel pentru întâmpinarea sărbătorii Botezului Domnului, pentru Arătarea Lui la Iordan, și ni se amintește tuturor că fiecare dintre noi, indiferent cine este sau cum se socotește, are nevoie de o prefacere lăuntrică, de nașterea și renașterea omului celui nou.

Marea sărbătoare ne bucură și prin binecuvântarea caselor, prin primirea cu evlavie a binecuvântării Bisericii și a preotului, nu prin atitudini de dispreț sau de răzvrătire. Fiecare dintre noi are nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu, de binecuvântarea Bisericii și de sfințirea apei în care cerem prezența Duhului Sfânt, spre curățirea și înnoirea vieții noastre.

Zilele premergătoare Botezului Domnului ne cheamă pe toți la pocăință, la schimbare și la apropiere de Dumnezeu, Cel Care vine să ridice și să curețe păcatele lumii - și pe ale noastre, ale tuturor.