Preotul Mihai Dascălu, un slujitor care și‑a închinat viața Bisericii

Dincolo de distanțe, timp și imposibilitatea de a ne întoarce la tinerețea de odinioară, suntem datori să‑i pomenim cu recunoștință pe cei întâlniți în drumul vieții, în anii de demult, sau în vremurile mai apropiate. La fel mă străduiesc și eu în aceste zile, așezând înaintea lui Dumnezeu numele preotului Mihai Dascălu, pe care l‑am întâlnit pentru întâia dată în urmă cu mai bine de patru decenii.

Am fost colegi la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, despărțiți de un an, iar apoi la Institutul Teologic de Grad Universitar din București și, mai târziu, la Iași, absolvind în prima promoție a acestei instituții din anul 1993. Au fost ani de formare, căutări și așezări interioare, din care s‑au izvodit multe amintiri.

Între ele, se întâlnește chipul lui Mihai Dascălu, pe care toți îl chemau cu drag Mișu, apreciat pentru darul său aparte în muzica bisericească.

Înzestrat cu voce melodioasă și chemare autentică pentru cântarea liturgică, și‑a îmbogățit temeinic cunoștințele și a slujit la strană în mai multe biserici din apropierea Mănăstirii Neamț, pe vremea studiilor de seminar. Slujirea timpurie, la Biserica „Sfântul Ilie” din Târgu Neamț și la Vânători, avea să‑l definească pentru tot restul vieții. Învățase mult de la părinții profesori Gheorghe Onofrei și Constantin Mosor, cărora le‑a fost cântăreț bisericesc.

Îl port în amintiri pentru recomandarea pe care mi‑a făcut‑o la începutul anilor de seminar către starețul Mănăstirii Secu, arhimandritul Irineu Ilie, care îl rugase să trimită, în anumite zile, un seminarist la strană. Prin această rânduială providențială, l‑am cunoscut pe tânărul stareț al Mănăstirii Secu, care avea să fie numit, nu mult după aceea, Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim.

Într‑o astfel de împrejurare am cântat pentru prima dată la o slujbă oficiată în paraclisul cu hramul Sfântului Nicolae al Mănăstirii Secu, împreună cu Mișu Dascălu - o amintire care a rămas luminoasă, ca o pecete a începuturilor.

Anii au trecut, iar întâlnirile noastre au continuat cu prilejul aniversărilor legate de absolvirea Facultății de Teologie din Iași. Ne‑am bucurat atunci împreună cu ceilalți colegi, legați de un duh al comuniunii și colegialității. Bucuria lui sinceră, deschiderea inimii și dorința constantă de a‑i cinsti pe ceilalți au rămas trăsături emblematice, semne ale unei trăiri lăuntrice, ale unei bucurii sădite în adânc.

Aceeași dăruire s‑a arătat mai târziu și în slujirea sa pastorală. Știu că s‑a ostenit mult pentru restaurarea unei biserici din apropierea Pașcanilor, o lucrare grea și costisitoare. A existat atunci o legătură apropiată cu primarul acelor locuri, Neculai Rățoi, care a fost, cred, principalul sprijinitor al bisericii pe care părintele Mihai Dascălu, împreună cu cei apropiați, a reușit să o restaureze, spre slava lui Dumnezeu.

Biserica în care a slujit părintele Mihai Dascălu, ocrotită de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, a fost construită în a doua jumătate a veacului al XIX‑lea și sfințită pentru prima dată la 9 iunie 1867. După mai bine de un secol de existență, structura, pictura și elementele de patrimoniu se aflau într‑o stare precară. Prin stăruința părintelui și cu ajutorul unor binefăcători, biserica a intrat într‑un amplu proces de reconsolidare și renovare.

Neculai Rățoi, primar al Pașcanilor și apoi parlamentar al României, s‑a numărat printre sprijinitorii de seamă ai acestui proiect. Fără exagerare, se poate spune că sfântul lăcaș a fost rectitorit.

Am avut prilejul să vizitez parohia în timpul lucrărilor, o dată împreună cu domnul Nicolae Rățoi, și să văd îndeaproape seriozitatea și nădejdea care însoțeau această lucrare.

Toate acestea s‑au împlinit prin rânduiala lui Dumnezeu, dar și prin perseverența părintelui Mihai Dascălu și dragostea ctitorilor devotați bisericii.

Însă, dincolo de zidiri și realizări, ultimii ani ai vieții sale au fost marcați de purtarea unei cruci grele, resimțite nu doar de el, ci și de întreaga sa familie. O astfel de suferință, asumată cu credință, apropie sufletul de Dumnezeu și ne învață cât de trecători suntem și cât de fragile sunt temeiurile trecătoare ale acestei lumi.

Cred cu tărie că această cruce, purtată cu răbdare și nădejde, l‑a pregătit pentru întâlnirea la care toți suntem chemați: judecata particulară, în perspectiva judecății celei de pe urmă a istoriei.

Multe fapte și amintiri se adună ca o mărturie puternică, îndreptată către cer, cerând milostivirea cea fără de margini a Domnului și primirea acestui slujitor de la altarul pământesc la cel ceresc.

Împreună cu familia sa îndurerată, cu colegii de seminar și de facultate, cu prietenii care poartă durerea unei despărțiri timpurii, înalț o smerită rugăciune către Părintele îndurărilor și Domnul milelor ca să ierte ceea ce, ca un om, preotul Mihai va fi greșit în această viață.

Mă rog, de asemenea, să fie mângâiați cei rămași cu lacrimi fierbinți și întăriți, cei care cred că aceste treceri nu sunt un sfârșit, ci doar o despărțire vremelnică.

Noi suntem chemați să trăim veșnic în lumina învățăturii Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, Cel înviat din morți. „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi... ” (Ioan 11, 25).

Dumnezeu să‑l ierte și veșnică să fie pomenirea lui!