De ce sărbătorim Nașterea Domnului la 25 decembrie?

Dacă în lista de prieteni virtuali pe care o avem pe rețelele sociale se află și câteva persoane „certate cu Biserica”, este suficient doar să deschidem pagina sau aplicația respectivă în preajma Crăciunului și vom citi, cu siguranță, postări scrise mai mult sau mai puțin convingător despre cum Nașterea Domnului este o sărbătoare de origine păgână. De fapt, tot internetul abundă de teorii și opinii potrivit cărora Crăciunul fie are o proveniență păgână, fie a fost „fixat” de creștini la 25 decembrie pentru a înlocui sărbătorile păgâne legate de solstițiul de iarnă, sărbători precum Saturnalia, Ziua nașterii Soarelui nebiruit (Dies natalis Solis invicti) sau, în cazul popoarelor germanice, Yule. Nu sărbătorim Crăciunul la 25 decembrie pentru a eclipsa festivaluri păgâne de iarnă.

Toate aceste teorii se bazează pe așa-zisa încercare a creștinilor de a oferi păgânilor, a căror convertire și-o doreau, un praznic care să suplinească vechile sărbători cu care erau obișnuiți, în special cele din apropierea solstițiului de iarnă, momentul cu cea mai scurtă zi din an și cea mai lungă noapte. Din acest punct, durata zilelor începe să crească, solstițiul devenind un simbol al renașterii soarelui și al revenirii luminii. Lucrul de care nici unul din acuzatorii creștinis­mului nu ține cont este faptul că existau, cu mult înainte de stabilirea zilei de 25 decembrie ca dată a Crăciunului, sărbători creștine majore în această perioadă. Un exemplu interesant este acela al pomenirii Sfântului Apostol și Arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic, la 27 decembrie. Cartea Faptele Apostolilor alocă o întindere semnificativă relatării martiriului Sfântului Ștefan, iar o explicație probabilă pentru faptul ăsta este aceea că pomenirea primului mucenic devenise încă din primele decenii o sărbătoare majoră a Bisericii primare, prăznuită și generalizată înainte ca Sfântul Evanghelist Luca să alcătuiască partea a doua a operei sale.

Dincolo de sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ștefan, este binecunoscut faptul că, în primele secole, Nașterea Domnului era sărbătorită odată cu Botezul Său, la 6 ianuarie, deci tot în apropierea solstițiului de iarnă, acest praznic purtând numele de Epifania sau Teofania, adică Dumnezeiasca Ară­tare a Domnului. Cele două evenimente semnificative din viața pământească a Mântuitorului, Nașterea din Fecioară și Botezul Său în Iordan, erau celebrate simultan în sensul arătării Sale către lumea pe care a venit să o mântuiască. Abia în secolul al 3-lea sau la începutul secolului al 4-lea, Nașterea Domnului a fost sărbătorită pentru prima dată separat de Botez, în Apus, la 25 decembrie. Așadar, până în acel moment, creștinii nu sărbătoriseră Crăciunul la o dată care să înlocuiască în mod evident vechile sărbători păgâne. Mai mult, în Răsărit, Naș­terea Domnului a început să fie prăznuită separat de Botez mai târziu, spre sfârșitul secolului al 4-lea, începând probabil cu Antiohia și continuând cu Constantinopolul și, abia mai târziu, cu Alexandria și Ierusalimul.

Constatăm, așadar, că din perspectiva înlocuirii sărbătorilor religioase păgâne de iarnă, stabilirea datei Crăciunului la 25 decembrie era tardivă în secolele în care păgânismul roman își dădea ultima suflare. Existau deja sărbători creș­tine în această perioadă, cel puțin una provenind probabil din perioada biblică a Bisericii primare.

Este firesc să stabilim, însă, de ce a fost aleasă data de 25 decembrie pentru sărbătorirea separată a Nașterii Domnului. În Liturgica Generală, pr. prof. dr. Ene Bra­niște amintește de o veche tradiție potrivit căreia recensământul Cezarului Octavian August, în timpul căruia s-a petrecut Nașterea Mântuitorului, a avut loc la 25 decembrie 754 de la fondarea Romei.

Există, totuși, o explicație mult mai plauzibilă pentru care a fost stabilită această dată a sărbătorii Crăciunului, explicație legată chiar de Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), de la a cărui convocare serbăm acum 1.700 de ani. După cum se știe, cei 318 Părinți adunați la Niceea au stabilit, pentru toate Bisericile locale, un mod comun de calcul al datei Paștelui. Pomenire a Pătimirilor, morții și Învierii Domnului, Paștele creștin a fost sărbătorit în primele trei secole la date diferite, în funcție de regiunea geografică a diferitelor Biserici locale: unii creștini sărbătoreau în prima duminică de după Paștele iudaic, care cădea mereu la 14 Nisan; alții sărbătoreau moartea și Învierea Domnului pe 14 și 16 Nisan, în orice zi ar fi căzut acestea, în timp ce alții sărbătoreau Paștele în data de 25 martie, considerată a fi echivalentul din calendarul iulian al lui 14 Nisan, ziua exactă a morții Domnului.

În perioada premergătoare Sinodului de la Niceea, anumiți Părinți sau scriitori bisericești au făcut apel la ceea ce ei considerau a fi o veche tradiție iudaică, numită astăzi de cercetători „tradiția vârstei întregi/desăvârșite”. Potrivit acestei idei, persoanele cu un rol semnificativ în istoria mântuirii, patriarhii și prorocii Vechiului Testament, au avut vieți depline sau desăvârșite, fapt reflectat inclusiv în durata lor. Cu alte cuvinte, data morții unui profet este aceeași cu data concepției sale. Considerându-se că Mântuitorul Iisus Hristos este împlinirea Vechiului Testament, autorii creștini I-au atribuit Domnului aceeași tradiție. Astfel, data morții Sale pe Cruce, socotită a fi 25 martie, coincide cu data zămislirii Sale, sărbătorită astfel în această zi prin praznicul Bunei Vestiri adusă de Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria. Dacă zămis­lirea Domnului a avut loc pe 25 martie, un calcul simplu ne arată că Nașterea Sa s-a petrecut la 25 decembre, nouă luni mai târziu.

Prin urmare, nu sărbătorim Crăciunul la 25 decembrie pentru a eclipsa festivaluri păgâne de iarnă. Dincolo de discuțiile privind istoricitatea acestei date, ziua de 25 decembrie a fost aleasă pentru a prăznui Crăciunul din rațiuni teologice. Sărbătoarea Nașterii Domnului ca Om este așezată astfel în contextul mai larg al lucrării Sale mântuitoare care începe cu zămislirea Sa în pântecele Preacuratei Fecioare și ajunge la apogeu prin moartea și Învierea Sa prin care distruge împărăția cea veche a păcatului și a morții.