„Eu mă rog de acasă” sau o piedică în calea rugăciunii statornice

Oricine poate constata faptul că societatea nu te îndeamnă la rugăciune, nici măcar nu încurajează vorbirea despre Dumnezeu şi mai ales vorbirea cu Dumnezeu. Sintagma „eu mă rog de acasă” poate reprezenta una dintre piedicile contemporane în calea rugăciunii, mai mare decât pare la prima vedere, şi anume o simplă neputinţă de a veni în biserică la sfintele slujbe.

Această expresie a ajuns atât de frecventă la unii oameni, încât semnalează de fapt problema privatizării credinţei după modelul confiscării în plan privat a multora dintre activităţile comportamentului zilnic al persoanelor. Gravitatea acestei opţiuni religioase se descoperă prin efectul ei: un regres spiritual cauzat de lipsa unei ambianţe duhovniceşti în care omul să se integreze fiinţial, precum şi de automulţumirea cu un nivel duhovnicesc superficial care poate cădea uşor în indiferentism şi laxism moral.

A reduce rugăciunea către Dumnezeu la un cadru individualist este împotriva Scripturii şi un act dăunător din punct de vedere duhovnicesc. „Dacă te rogi în afara Bisericii, există pericolul să confunzi pe Dumnezeu cu mintea ta şi să dai dovadă de regres spiritual. În Biserică, toată Liturghia este o invitaţie de a te înăl­ţa spre Dumnezeu, Care Se pogoară şi iese în întâmpinarea ta... A rămâne în suficienţă spirituală proprie şi a refuza comuniunea Bisericii poate duce, mai devreme sau mai târziu, la moarte spirituală. Măsura rugăciunii nu ţi-o dai tu, ci Biserica. Tu participi la rugăciunea Bisericii, o continui în casa ta, ca, mai apoi, din nou, duminica, să participi la rugăciunea Bisericii”¹.

Ȋn ultimă instanţă, ce poate cere un om în rugăciunea sa de la Dumnezeu altceva decât prezenţa şi participarea sa la Împărăţia lui Dumnezeu? Cine îşi imaginează pe Împăratul ceresc lucrând şi convorbind numai cu o singură persoană? Cine nu cunoaşte faptul că în Împărăţia lui nu există individualism şi fugă de comuniune, ci numai relaţii de comuniune în iubire? Toată rugăciunea are la bază o manifestare a dorinţei omului după comuniune şi chiar dacă cineva argumentează că el are comuniune doar cu Dumnezeu, acela este mincinos, pentru că întotdeauna Dumnezeu te trimite la oameni. Individualismul nu corespunde vieţii omului, care se împlineşte doar prin manifestare spre ceilalţi. „Atunci unde mai este Împărăţia lui Dumnezeu pe care să o pregătim, dacă religia este doar o afacere privată între Dumnezeu şi mine? De ce să ne mai rugăm pentru iertarea păcatelor? De ce să mai spunem că vor fi fericiţi făcătorii de pace, cei milostivi? Cum să ne arătăm milostivirea, dacă nu prin gesturi exterioare, în toate manifestările Evangheliei?”²

Amăgirea unei relaţii privilegiate „a ta cu Dumnezeu” reiese din introspecţia serioasă a stării sufleteşti. Când a zis Iisus Hristos: „Eu am o relaţie specială cu tine; Biserica este pentru apostoli, preoţi, îngeri, pentru ceilalţi; cu tine însă este altfel; tu eşti privilegiatul Meu”? Şi dacă zici că te rogi sâmbătă seara, în genunchi, la icoana Mântuitorului, şi Dumnezeu nu te cheamă la Sfânta Liturghie a doua zi, duminica, ce se poate înţelege din această situaţie? Că Dumnezeu Se contrazice pe Sine, căci a zis: „Beţi dintru acesta toţi...” (Mat. 26, 27)? În nici un caz. Absolutul nu Se poate contrazice. Atunci fie rugăciunea ta nu a străbătut doi metri deasupra capului, fie nu te-ai rugat cui trebuia, căci este imposibil ca Însuşi Iisus Hristos să te priveze de Cina Lui şi să nu te cheme la Jertfa Sa care se actualizează permanent în cadrul Sfintei Liturghii.

Rugăciunea omului înseamnă în primul rând o jertfă a sufletului pentru Dumnezeu. Dacă în alte religii zeul avea nevoie să-şi întărească puterile prin jertfele aduse de oameni, adesea jertfe chiar omeneşti precum sacrificiile în cinstea zeităţilor incaşe, creştinismul vorbeşte nu despre ce jertfă să aduci tu lui Dumnezeu, ci despre Jertfa lui Dumnezeu pentru tine. În Biserica Ortodoxă toate jertfele nu sunt necesare lui Dumnezeu, ci nouă, oamenilor. Consecinţa nefastă pe care o aduce această piedică individualistă se repercutează asupra întregii vieţi religioase şi morale. Dacă viaţa duhovnicească se limitează la tine însuţi şi rugăciunea numai „la sine”, atunci te lipseşti chiar de cea mai fundamentală rugăciune: Tatăl nostru. Nici pe aceasta nu ai voie să o mai spui în cadrul rugăciunii tale „de acasă” dacă te limitezi doar la tine şi nu mai simţi că faci parte dintr-o familie a lui Dum­nezeu, că nu te numeri printre fiii lui Dumnezeu şi nu priveşti Biserica drept casa Lui. Doar când simţi că faci parte dintr-o comunitate parohială, doar când eşti ataşat de viaţa unei parohii şi îi cunoşti bucu­riile, evenimentele, greutăţile cu care se confruntă şi persoanele care formează trupul acelei parohii, atunci poţi aduce rugăciunea ta lui Dumnezeu în condiţiile în care vrea El.

Cine crede că „se roagă numai de acasă” şi aceasta Îi place lui Dumnezeu este chemat să observe modul în care Însuşi Iisus Hristos S-a raportat la Biserica Lui şi la Tainele Bisericii. Dacă pe toate Iisus le consideră foarte importante şi ţine aşa de mult la ele, cum atunci le poate desconsidera un om care zice că se roagă Lui şi că Îi urmează în toate? Experienţa pastorală a observat că în lipsa rugăciunii liturgice sau în comun, cea particulară devine superficială până când se stinge cu desăvârşire neavând suportul comunităţii de credinţă cu aceiaşi oameni. Este bine cunoscut faptul că de căzut, cazi singur, dar de mântuit, te mântuieşti numai prin alţii. De fapt cel ce zice că „se roagă de acasă” este bine să şi recunoască faptul că aceasta s-a întâmplat demult, iar apoi rugăciunea a devenit tot mai rară, aflându-se acum într-o pauză de la canonul de rugăciune, o pauză care nu se va termina până când nu primeşte putere de la rugăciunea liturgică.

Sfânta Scriptură arată convingător existenţa de la început a rugăciunii în comun şi puterea ei. Sfântul Apostol Petru era închis în temniţă, dar „se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică” (F. Ap. 12, 5), iar puterea rugăciunii comunităţii l-a eliberat pe apostol din închisoare. Primul lucru pe care-l săvârşeşte Sfântul Petru după eliberare este venirea imediat în cadrul comunităţii. „Dar Petru bătea mereu în poartă. Şi deschizându-i, l-au văzut şi au rămas uimiţi” (F. Ap. 12, 16).

De asemenea, Sfântul Pavel, după ce a fost convertit pe drumul Damascului şi a început să-L propovăduiască pe Iisus Cel înviat, a venit la Ierusalim pentru a-şi verifica credinţa şi propovăduirea în mijlocul celorlalţi apostoli, tocmai pentru a vedea dacă ceea ce crede şi învaţă este în acord cu Revelaţia şi cu credinţa unanimă a Bisericii. Drept urmare, „apostolii şi preoţii, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă dintre ei şi să-i trimită la Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba” (F. Ap. 15, 22). Astfel, mărturia apostolică a verificării credinţei trebuie să fie barometrul vieţii noastre duhovniceşti, căci „unde se verifică, într-un mod deplin şi autentic, această comuniune? Cu siguranţă în Biserică, unde unitatea dintre credincioşi se realizează prin împărtăşirea din acelaşi potir euharistic cu Trupul şi Sângele lui Hristos”³.

Rugăciunea de acasă este foarte bună şi primită de Dumnezeu: canonul personal, rugăciunea de dimineaţă, seară, la masă, acatiste, paraclise, Psaltirea şi toate celelalte rugăciuni care intră în paleta de activităţi ale omului, sunt absolut necesare şi cerute chiar de Dumnezeu. Un singur lucru nu cere Hristos: să te desolidarizezi de Trupul Lui. Domnul Iisus Hristos ne cheamă la îndumnezeire, la a fi dumnezeu prin participare, „o îndumnezeire foarte concretă, corespunzând în întregime nevoilor omului. Nu este o îndumnezeire care-l separă pe om, ca să se spună despre el: este un sfânt, nu are nimic de-a face cu noi. Ea îi îngăduie omului să împărtăşească o promptitudine în a se dărui celorlalţi, o delicateţe faţă de ceilalţi, o umanizare din zi în zi mai accentuată”⁴.

Note:

¹ Pr. prof. acad. dr. Dumitru Popescu, Teologie şi Viaţă - relevanţa teologiei ortodoxe în lumea contemporană, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009, p. 42.

² Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Mica Dogmatică vorbită - dialoguri la Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 67.

³ Pr. prof. acad. dr. Dumitru Popescu, Teologie şi Viaţă - relevanţa teologiei ortodoxe în lumea contemporană,  p. 43.

⁴ Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mică Dogmatică vorbită - dialoguri la Cernica, p. 49.