Colindul românesc - tezaur al tradiției și glas al credinței

Se apropie sărbătoarea Nașterii Domnului, pe care poporul român a învă­țat să o trăiască într-un chip cu totul aparte, pregătindu-se prin post, spovedanie și împărtășanie, dar și prin alaiul frumoaselor tradi­ții populare din care face parte, la loc de frunte, colindul. Aceste creații populare, plămădite de evlavia poporului credincios, ne luminează calea către peștera Betleemului, făcându-ne să pătrundem, cât este omenește posibil, taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Versurile lor, deși simple în aparență, ascund o teologie adâncă, îmbrăcată într-un limbaj ales. În fapt, ele pot fi privite ca o prelungire a slujbelor Bisericii: creștinul de altădată, întors acasă de la Dumnezeiasca Liturghie, unde auzise din Sfânta Evanghelie sau din cuvântul preotului istorisirea întrupării și Nașterii Mântuitorului, a alcătuit poezii religioase de mare finețe sufletească, în care a îmbinat adevărul evanghelic cu frumusețea artistică.

Atât de strâns s-au unit sărbătoarea Crăciunului și obiceiul colindatului, încât fără colinde praznicul Nașterii Domnului ar fi văduvit de o parte din frumusețea și candoarea lui. De aceea se cade să prețuim în mod deosebit tradiția colindatului, dar mai ales mesajul mărturisitor al colindelor creștine, căci ele sunt ecouri de veacuri ale credinței ortodoxe, prin care poporul și-a exprimat în mod viu și direct legătura cu Dumnezeu. Nu sunt simple cântece de sezon, ci expresii ale credinței dreptmăritoare, reliefată în creații poetice despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Ele nu imită Evanghelia, ci o prelungesc în limba și simțirea românului, închipuind o cateheză vie, transmisă din inimi către inimi însetate de frumos și adevăr.

În tradiția noastră, colindul nu este o înșiruire de versuri, ci un act de misiune. Prin el, Hristos, Pruncul Sfânt, este făcut cunoscut în lume; colindul este o liturghie în afara zidurilor bisericii, o formă de mărturisire în care cuvântul devine rugăciune cântată. Colindătorii, mergând din casă în casă, refac gestul îngerilor care au vestit Nașterea Domnului, devenind purtători ai unei bucurii care nu e doar omenească, ci și cerească.

Versurile colindelor nu sunt didactice, ci revelatoare. Ele nu explică taina, ci o lasă să se reverse în ima­gine și metaforă. Atunci când românul cântă că Pruncul „doarme-n ieslea cea de paie”, el nu descrie doar un fapt istoric, ci își pleacă inima într-o închinare tainică, profund personală. Fiecare casă devine Betleem, fiecare gazdă e chemată să primească pe Hristos. În acest sens, colindul este o chemare: nu doar să auzi vestea, ci să te lași atins de ea, să o primești în resortu­rile cele mai adânci ale ființei umane.

Colindatul este și un exercițiu de comuniune. Nimeni nu colindă singur. Ceata e o icoană a Bisericii. Așa cum Biserica se roagă împreună, la fel colindătorii își unesc glasurile în aceeași mărturisire. Puterea lui stă nu doar în cuvânt, ci în comuniunea celor care îl cântă. Colindul e o mărturie colectivă, o adunare de suflete în jurul Pruncului din iesle.

La noi, la români, colindele mai au o particularitate: de-a lungul istoriei, ele au păstrat și transmis nu doar învățătura Bisericii despre Nașterea Domnului, ci și memoria suferinței, a jertfei, a credinței neclintite. În timpul prigoanelor, ele au fost purtătoare de nădejde și libertate. Să nu uităm, de pildă, că în timpul regimului comunist ateu, colindul, în mare parte interzis, nu a putut fi smuls din sufletele oame­nilor - chiar dacă era tăcut, el ardea mocnit în inimi, ca o rugăciune interioară, ca o formă de rezistență tăcută și sfântă.

Revenind la conținutul textelor din colindele românești, constatăm cu deosebită bucurie că ele păstrează o memorie a Raiului. Ele sunt pline de imagini paradiziace, dar nu sunt nostalgii, ci profeții ale bucuriei care va să vină. Colindul nu e doar amintirea unui eveniment trecut, ci o profeție cântată a veș­niciei. Nu e o poveste frumoasă, ci o chemare la trezvie. El nu se adresează doar simțurilor, ci și conștiin­ței, obligând omul să răspundă: primește sau nu vestea Nașterii lui Hristos?

În ultima vreme observăm o emulație deosebită a grupurilor de colindători. De aceea se naște întrebarea: cei mulți porniți din casă-n casă, din scară-n scară, ne bat la ușă urmând tradiția ori doar din pricina unei „muzicale afaceri”? Orașele cu precădere, pe la colțurile străzilor, prin mijloacele de transport, gări, autogări, sunt invadate de urători ambulanți; nu știu cât cântă din drag pentru Pruncul Sfânt, născut din Fecioara Maria, sau, mai degrabă, pentru un ban oferit adesea din lehamite ori milă. Și atunci, oare cântarea, adeseori chinuită, greșită textual, mai are semnificația de a vesti Nașterea Domnului? Dar cântătorii îi închipuie pe îngerii de la Betleem, vestitori în lume ai minunii din peștera devenită palat? Las pe fiecare să răspundă acestei nedumeriri.

Un alt aspect al colindului zilelor noastre este faptul că, discret sau chiar opulent, mesajul creștin al colindului contemporan se pierde. Unii compozitori pun accent mai mult pe anumite stări emoționale, sociale, trăite de oameni în preajma Crăciunului: subiectul colindului nu mai este Nașterea Domnului Hristos, ci bradul împodobit, omul de zăpadă, cozonacul aburind, bucuria revederii cu familia, cu prietenii etc.

De aceea trebuie să precizăm că un colind autentic nu înșiră simboluri de iarnă sau anumite stări sufletești, ci cuprinde întreaga taină a iconomiei dumnezeiești care ne descoperă taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu.

Astăzi, într-o cultură care riscă să piardă conținutul în favoarea formei, colindul autentic devine și mai prețios. Nu toate cântecele de Crăciun sunt colinde. Colindul este rugăciune, nu divertisment. Este slujire, nu spectacol. Nu trebuie confundat cu muzica sezonieră, pentru că în colind stau o învățătură, un duh și o jertfă. A-l păstra curat este o datorie duhovnicească.

În mod paradoxal, tocmai simplitatea colindului este forța sa misionară. El nu impune, ci îndeamnă. Nu convinge prin argument, ci prin căldură. Nu vorbește doar minții, ci mai ales inimii. Aceasta e lucrarea tainică a colindului: să aprindă în suflet flacăra credinței, fără zgomot, fără stridență, ci cu blândețea Pruncului care Se odihnește în iesle. Acolo unde predica poate fi respinsă, colindul este primit. Acolo unde cuvântul rostit nu mai are putere, colindul pătrunde, prin cânt, dincolo de ziduri și suspiciuni.

Colindele românești sunt, așadar, nu doar o comoară folclorică, ci o lu­crare vie a Duhului. Sunt Evanghelie cântată, rugăciune în mers, „liturghie” în afara bisericii. Sunt un testament de credință, dar și o misiune vie și dinamică. Colindele nu doar vestesc, ci transformă. Nu doar spun, ci zidesc. De aceea, ele nu trebuie doar păstrate, ci trăite. Colindul trebuie să devină respira­ție a sufletului românesc, mărturie a credinței ortodoxe și punte vie între om și Dumnezeu.