Ctitori de lumină într-o lume de umbre - o lucrare în care zidurile vorbesc fără cuvinte

Într-o zi, Mântuitorul, aflându-Se în Templul din Ierusalim, a privit nu atât gesturile oamenilor, cât, îndeosebi, adâncul inimilor lor. Și acolo, în mulțimea care trecea, a zărit o femeie încovoiată de ani și de singurătate - o văduvă săracă - ce a așezat în vistieria Templului tot ceea ce mai avea pe lume. Darul ei părea, în ochii lumii, de nimic: doi bănuți, două firimituri de aramă. Însă mâinile acelea tremurânde nu păstraseră nimic pentru sine, ci dăruiseră totul. Tocmai această ofrandă deplină a făcut ca fapta ei să fie pomenită până la marginile pământului. De atunci, expresia „bănuțul văduvei” a devenit reper și izvor necontenit de lucrare și de învățătură pentru Biserică, o chemare la măsura adevăratei jertfe, care nu se măsoară în cantitate, ci în profunzimea inimii.

Din această lumină evanghelică se deschide firesc lectura scrierilor filocalice și a mărturiilor Bisericii din vremurile de mai târziu. Acolo întâlnim oameni înțelepți care au părăsit nu doar bunurile, ci și alte amăgiri ale lumii, pentru a-și așeza viața în apropierea lui Dumnezeu. Între ei strălucește Sfântul Antonie cel Mare, din vechea istorie a asceților, care a lăsat tot ce avea și s-a retras în liniștea pustiei. A ales tăcerea ca limbaj al inimii, singurătatea ca tovarăș și nevoința ca drum al întâlnirii cu Dumnezeu.

Deși a trăit într-o asprime rar întâlnită, Marele Antonie a oferit o lecție de smerenie care cutremură și astăzi. Întrebat, la o vârstă foarte înaintată, ce ar face dacă Dumnezeu i-ar mai dărui zile, el a răspuns cu simplitate: „Aș vrea să mă pocăiesc”. Nici la 105 ani, dintre care aproape 90 trăiți în nevoință neîntreruptă, lupta pentru dobândirea Împărăției nu i se părea împlinită. În această mărturisire se adună, ca într-un potir, întreaga înțelepciune a sfinților - căci cel ce se crede ajuns la capăt abia atunci se află la început, iar tocmai cel ce se socotește sărac în duh este bogat înaintea lui Dumnezeu.

Dar șirul acestor fapte nu se oprește la asceții pustiei. De-a lungul veacurilor, regi și împărați, boieri și oameni simpli, cei slăviți și cei uitați de lume au adăugat propria lor jertfă la istoria tainică a dăruirii - o istorie nescrisă în cronici, dar însemnată în cartea vieții.

În locurile din care provin se păstrează amintirea unui om care a oferit tot ce avea pentru Mănăstirea Sihăstria. Într-o vreme de mari încercări, s-a gândit să-și trimită din vreme bunurile în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde molia și rugina nu le strică, iar hoții nu le sapă, nici le fură. Gestul său a rămas o mărturie discretă, dar puternică, despre comoara care nu se pierde.

Privind aceste exemple, suntem chemați nu la comparație, ci la trezire lăuntrică. Dacă nu avem puterea de a dărui tot ceea ce avem, suntem totuși chemați la recunoștință: să-I întoarcem lui Dumnezeu măcar o mică părticică, o fărâmă din darurile pe care ni le-a oferit cu milostivirea Sa fără margini. Și această fărâmă, atunci când este dăruită din inimă curată, cu dragoste neprefăcută, poate deveni izvor de binecuvântare - căci nu mâna care oferă, ci inima care se dăruiește este primită înaintea Tronului ceresc.

În acest orizont al dăruirii se așază și o întâlnire petrecută nu demult, când o doamnă mi-a mărturisit, cu glas tremurând de evlavie, dorința de a construi o biserică. Pe măsură ce discuțiile au continuat, atât cu ea, cât și cu soțul ei, s-a conturat, treptat, un gând mult mai amplu, o viziune mult mai cuprinzătoare. Nu era vorba doar despre ridicarea zidurilor unei biserici - fapt care, slavă lui Dumnezeu, s-a împlinit -, ci despre zidirea unei fundații vii, capabilă să slujească oamenilor aflați în suferință și în încercări, tinerilor și bătrânilor deopotrivă, celor care caută sprijin, alinare și încurajare. Dorința acestei familii binecuvântate cuprindea, cu aceeași grijă, atât aprecierea performanței - a celor ce se ridică și împlinesc, cât mai ales mângâierea durerii - a celor căzuți, osteniți și împovărați. O dorință în care răsună, parcă, însăși chemarea Evangheliei.

O astfel de lucrare, mai ales când se desfășoară departe de ochii celor mulți și într-o lume adesea puțin empatică față de Biserică și față de misiunea ei, devine un model luminos. Este o pildă deopotrivă pentru cler, pentru monahi și pentru credincioși, o dovadă că dragostea lucrătoare poate schimba, tăcut și fără faimă, destine întregi. Astfel de oameni ne amintesc, fără cuvinte mari, că sporirea în faptele bune nu este o înălțime atinsă o dată pentru totdeauna, ci o chemare ce se reînnoiește în fiecare zi.

Cu multă înțelepciune, cu răbdare și cu atenta consultare a unor oameni dedicați profesiilor lor - arhitecți, designeri, ingineri și specialiști din diferite domenii - domnul Adrian și doamna Tanți Virginica au început să zidească, pas cu pas, cele necesare întrupării unui gând înalt: acela de a sluji aproapelui cu toată ființa prin Fundația Sf. Tecla. Un asemenea proiect nu este ușor de dus la capăt, căci drumul de la gând la faptă este presărat cu nenumărate încercări. Dincolo de schițe, planuri și lucrări concrete, el cere statornicie neclintită, putere de a trece peste piedici și peste descurajări, și mai ales încredere neșovăitoare că osteneala nu este zadarnică, că sămânța aruncată în pământ bun va rodi la vremea sa.

Și iată, împlinire peste împlinire, în ultimii șapte ani, s-au ridicat treptat, ca într-o simfonie a pietrei și a credinței: biserica, sălile de conferință, camerele pentru oaspeți și pentru cei care vor beneficia de sprijinul fundației, trapeza, bucătăria și multe alte spații. Toate acestea alcătuiesc, laolaltă, nu doar un ansamblu de ziduri și de acoperișuri, ci chipul unei lucrări duhovnicești, născute din dragoste și împlinite prin răbdare, în care comoara adevărată se așază, nevăzut, în inimile celor care dăruiesc și ale celor care primesc.

Dacă m-ar întreba cineva astăzi, privind realizările ajunse la îndeplinire în anul 2025, ce aș putea spune despre toate acestea, mărturisesc că aș rămâne, pentru o clipă, fără cuvinte. Uimirea ar pune lacăt gurii mele. Este aproape incredibil cum au putut fi duse la bun sfârșit atât de numeroase și trainice lucrări într-un timp relativ scurt, ca și cum o mână nevăzută ar fi rânduit pașii, timpul și întâlnirile. Nu poate fi doar lucrare omenească ceea ce vedem; este, fără îndoială, și lucrare a harului.

Biserica fundației este, în fapt, o construcție cu mai multe altare, așezate pe verticala rugăciunii unite într-o singură suflare de sfințenie ce se înalță din adânc spre înălțimi. Există un Altar la nivelul inferior (demisol) și altul deasupra, fiecare cu rostul și cu respirația lui liturgică. Dintre acestea, biserica supraterană este închinată Sfintei Mari Mucenițe Tecla, cea întocmai cu Apostolii, iar paraclisul de la demisol poartă hramul Cinstitului și Slăvitului Proroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, împreună cu Sfântul Simeon, cel Nebun pentru Hristos. Această rânduire nu este întâmplătoare, ci exprimă o teologie a jertfei, a mărturisirii cutezătoare și a nebuniei sfinte pentru Dumnezeu. Nimic nu a fost zidit la întâmplare. Dincolo de priceperea și viziunea arhitecților, a existat o veghere permanentă a ctitorilor. Fiecare element, fiecare material ales, stilul, proporțiile și detaliile vorbesc despre exigență, despre căutarea frumosului și despre o unicitate asumată. Desigur, fiecare zidire are frumusețea ei, fiecare piatră ridicată întru slava lui Dumnezeu poartă în sine o lumină. Însă aici se simte o specială, luminoasă și inspiratoare împlinire, care nu obosește privirea și nu strivește sufletul, ci îl invită la reculegere.

Alături de cele două biserici, s-a conturat în această vatră a credinței un ansamblu arhitectural care trimite, pe de o parte, la rânduiala aspră și curată a vieții monahale, iar pe de altă parte, la noblețea așezămintelor princiare de odinioară. Se pot recunoaște elemente inspirate din vechile mănăstiri, unele amintind de Egiptul creștin al începuturilor monahismului, altele evocând asprimea și frumusețea pustiei Betleemului, de la Mănăstirea Sfântului Sava, dar și ecouri din alte spații ale tradiției ortodoxe. Toate acestea alcătuiesc un periplu de frumusețe și de arhitectură rar întâlnit, în care zidurile vorbesc fără cuvinte.

Sălile alăturate sunt gândite ca spații ale întâlnirii și ale cuvântului. Aici, fundația dorește să invite vorbitori care să aducă înaintea oaspeților și a publicului cuvintele Evangheliei și învățăturile Marilor Părinți ai Bisericii. Cei vârstnici și cei bolnavi vor afla alinare și sprijin, iar un număr însemnat de tineri urmează să fie susținuți în drumul lor către studiu, pentru ca lipsa posibilităților materiale să nu devină o piedică în calea împlinirii.

De asemenea, fundația are în vedere sprijinirea familiilor care se confruntă cu greutăți, a mamelor abuzate, a copiilor aflați în situații dureroase și a persoanelor care, neavând ajutor, caută un loc unde să găsească înțelegere și nădejde. Știu deja, fără ca această familie de ctitori să fi vorbit vreodată despre aceasta, de numeroasele ajutoare oferite în taină, de daruri peste daruri împărțite prietenilor și celor mai puțin apropiați, copiilor și bătrânilor, cel puțin o dată pe lună, uneori chiar mai des. La acestea se adaugă marile sărbători creștine și ziua de pomenire a Sfintei Mari Mucenițe Tecla, ocrotitoarea acestui loc - toate devenind prilejuri de dăruire discretă și constantă, de milostenie nevăzută de ochii lumii, dar scrisă în cartea Cerului.

Din această perspectivă, o fundație profund creștin-ortodoxă devine un model inspirator pentru alții, pentru cei care, asemenea ctitorilor Adrian și Tanți Virginica, au primit mai mult, dar nu uită să întoarcă darurile lui Dumnezeu prin slujirea aproapelui, căci mult li se va cere celor cărora mult li s-a dat.

Mai există un aspect care merită o atenție aparte și care deschide o temă adâncă de meditație. Atât domnul Adrian, cât și doamna Tanți Virginica, sunt iubitori de sfinți și de pelerinaje. Drumurile lor îi poartă adeseori către marii eroi ai Bisericii, nu doar din pământul românesc, ci și din locuri îndepărtate. Domnul Ciorobea, împreună cu prieteni, rude și cunoscuți, a făcut nenumărate călătorii la Muntele Athos, ajutând monahii de acolo și învățând din tradiția locului.

Din frumusețea slujbelor, din cântări și din prețuirea rugăciunii, a înțeles că rugăciunea - și mai ales Sfânta Liturghie - sunt izvoare nesecate ale primirii harului Duhului Sfânt.

Adeseori, impresionat de dragostea lor pentru ceilalți, de generozitatea lor fără ifos și de credința lor lucrătoare, am simțit nevoia să mă așez și eu sub această lecție tăcută, mărturisind că pe drumul vieții avem mereu de învățat unii de la alții, căci Dumnezeu grăiește prin fiecare frate și prin fiecare soră a noastră, dacă avem urechi să auzim.

Dacă nu suntem în măsură să împlinim asemenea proiecte mărețe, măcar să le recunoaștem valoarea și să ne bucurăm împreună cu cei care le duc la capăt, fără invidie și fără amărăciune. Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe credincioșii din Roma să se bucure cu cei ce se bucură (Romani 12, 15) - și aceasta este o poruncă mai grea decât pare, dar și un mare dar când o împlinim. Bucuria împărtășită, recunoașterea sinceră a talanților celor de lângă noi, lauda adusă lui Dumnezeu pentru darurile pe care le-a semănat în alții - iată o cale de sfințire deschisă tuturor, și celor bogați, și celor săraci, și celor mari, și celor mici.