Un veac și un deceniu - aduceri‑aminte sub ocrotirea sărbătorilor de suflet

Sub blânda ocrotire a sărbătorilor Nașterii Domnului și a trecerii într‑un nou an civil, am avut bucuria de a o asculta, prin intermediul telefonului, pe profesoara Magda Ciopraga - iubitoare de cuvinte, asemenea tatălui său, reputatul profesor universitar, scriitor și membru de onoare al Academiei Române, Constantin Ciopraga.

Cuvintele izvorăsc limpede și adânc, asemenea apelor unei fântâni așezate sub umbra nucilor bătrâni, cum odinioară se zidiseră fântânile satelor, cu gând de veșnicie și răgaz. Ele vin, parcă, direct din fântâna sufletului - despre care vorbea Eminescu - și ne cuprind într‑o frumusețe care nu aparține exclusiv acestei lumi, ci se deschide către o altă lumină tainică și mai înaltă.

Cu astfel de slove m‑am îmbogățit la începutul anului 2026, aflând amănunte neirosite despre profesorul Constantin Ciopraga, cel legat de cuvinte, dar și de credința sfântă.

Cele dintâi le așez ca un început de cinstire cuvenită marelui slujitor al literaturii române, la împlinirea a 110 ani de la nașterea sa. Sunt, în fond, mulțumiri aduse lui Dumnezeu pentru darurile descoperite în cei de lângă noi și, odată cu ele, gândurile noastre se îndreaptă firesc către cer.

Amintindu‑ne de drumurile profesorului Constantin Ciopraga către înălțimi din preajma Taborului, îl evocăm ca pe un călător al spiritului, care, deși a străbătut locuri îndepărtate ale lumii, a simțit mereu o vibrație aparte, un magnetism tainic spre vetrele monahale ale Moldovei. Greu este de spus care dintre ele ar trebui evocate mai întâi, apelând și la mărturiile doamnei Magda Ciopraga.

Chiar și în anii regimului comunist, potrivnic învățăturii Bisericii și celor ce se apropiau de rânduiala liturgică, familia Ciopraga ‑ Constantin, doamna sa, Margareta, și fiica lor, Magda - își îndrepta pașii, cu statornicie, în Vinerea Mare, către Ținutul Neamțului. Fie că prăznuiau Sfintele Paști la Mănăstirea Văratec, fie că sărbătoreau Învierea la Mănăstirea Neamț, la Sihăstria sau la Secu, ei închinau Domnului Celui înviat întreaga lor cinstire și recunoștință.

De cele mai multe ori, popasurile familiei Ciopraga se așezau la Mănăstirea Văratec. Probabil în anii ’60, pentru întâia dată, au fost găzduiți în casa monahiei Glicheria Mănăstireanu, care trăia atunci într‑o chilie primitoare din incinta mănăstirii, iar mai târziu în noua sa casă de lângă Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, cunoscută drept Casa cu flori. Aceasta devenise un adevărat loc de întâlnire pentru diverse personalități venite din Iași, București, Piatra Neamț și din alte părți ale țării.

În anii din urmă, Nicolae Scurtu, fiu al ținutului nemțean și cercetător pasionat de istorie, a stăruit să așeze pe peretele unei chilii din incinta Mănăstirii Văratec o placă de piatră în care să fie dăltuită amintirea profesorului universitar și a cercetătorului atent al literaturii române Constantin Ciopraga, pelerin statornic al acestui loc.

Fiica sa îmi mărturisea că venea adeseori împreună cu tatăl său pentru a‑l întâlni pe arhimandritul Bartolomeu Anania, pe care l‑a vizitat inclusiv în atelierul de lucru din reședința Episcopului Partenie Ciopron, acesta fiind apropiat cunoscutului cărturar și scriitor memorialist.

Doamna Magda Ciopraga își amintește, cu emoție, că într‑una dintre vizitele la Văratec, în Duminica Sfintelor Paști, a luat parte la slujba Vecerniei din Luminata zi a Învierii, cunoscută în popor drept a Doua Înviere, săvârșită sub protia arhimandritului de atunci, Bartolomeu Anania - o slujbă care a rămas întipărită în memoria sa ca o pecete de lumină și har.

Din întâmplare - sau poate nu întâmplător -, chiar în vremea slujbei, în biserica Mănăstirii Văratec, a poposit un grup de englezi. Arhimandritul Bartolomeu Anania, cu luciditatea și rigoarea care îi erau proprii, i‑a încredințat unuia dintre ei citirea, în limba engleză, a versetelor rânduite pentru o asemenea împrejurare. Însă lectorul, probabil neînțelegând pe deplin sensul teologic și profunzimea textului, a fost atenționat public. Bartolomeu Anania l‑a corectat cu fermitate, dar și cu responsabilitatea celui care știa că adevărul Evangheliei nu poate fi nici estompat, nici aproximat, îndemnându‑l să‑l exprime cu exactitate și respect.

Alte amintiri îl așază pe profesorul Constantin Ciopraga în apropierea Mănăstirii Cetățuia, iar la unele dintre acestea am fost și eu martor. Gazda tuturor celor poftiți era inegalabilul arhimandrit și stareț Mitrofan Băltuță, pe atunci și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor. Rareori se putea întâlni o asemenea ospitalitate. Cu câtă bunăvoință îi primea starețul Mănăstirii Voievodale, așezată pe colina ce domină cetatea Iașilor, pe toți deopotrivă, dar mai ales pe oamenii sensibili - pentru că el însuși era un om de o rară delicatețe sufletească, plin de înțelegere și căldură sufletească.

Într‑o asemenea împrejurare, fără a‑mi aminti cu exactitate anul, probabil în 1993, în incinta Mănăstirii Cetățuia au poposit Constantin Ciopraga, Aurel Leon, Corneliu Ștefanache, Claudiu Paradais și Alexandru Husar și poate a mai fost cineva...

Profesorul Ciopraga nu are nevoie de prezentare. Aurel Leon era un scriitor apreciat, memorialist activ și foarte prezent în presa vremii, deși, din păcate, nu toată cerneala pe care o folosea avea culoarea senină a cerului. Corneliu Ștefanache, director al Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” din Iași, era un scriitor talentat, autor al unei rubrici săptămânale într‑un ziar ieșean și o prezență agreabilă în astfel de întâlniri. Alexandru Husar, la rândul său, fost director al Direcției de Cultură, era profund atașat de bisericile și mănăstirile cetății Iașilor. Înainte de 1990 dovedise mult curaj. În această lumină l‑a păstrat aproape de sufletul său părintele Mitrofan Băltuță. Claudiu Paradais era muzeograf cu vechime, monograf și atent cercetător, prieten al Putnei.

În apropierea Mănăstirii Cetățuia se afla o casă aparținând familiei Cortez, cu o istorie pe măsură și cu mulți oaspeți de seamă în vremurile trecute, iar alături se întindea o podgorie. Familia domnului Husar, care locuia într‑un apartament din Podu Roș, dincolo de Bahlui, înspre Cetățuia și Bucium, construise lângă reședința Cortez o căsuță cu pridvor. Acolo lucra, se plimba și, aproape în fiecare seară, își îndrepta pașii către Mănăstirea Cetățuia, aflată în imediata apropiere.

Atmosfera de atunci, pe care am întâlnit‑o de mai multe ori, are o semnificație și o frumusețe fără seamăn. Ce cuvinte alese, ce duh al întâlnirii! Unii se bucurau de comuniune, alții de un pahar cu vin, păstrând aroma vechilor vii, în duhul cuvintelor Psalmistului, inspirat de Dumnezeu, care spune că vinul veselește inima omului. Însă, dincolo de toate, atmosfera creată prin prezența celor amintiți era un adevărat îndemn la memorie, vrednic de a fi așezat în cele mai frumoase pagini de memorialistică.

Bucuros de poftirea și de larghețea sufletească a părintelui Mitrofan, profesorul Constantin Ciopraga îl numea adesea Alioșa, după celebrul personaj din Frații Karamazov. Mare lucru să te asemeni cu o asemenea persoană. Meritoriu este să fii așezat în paginile literaturii, dar mai ales să fii aproape de sufletul unor oameni cu asemenea sensibilități. Adevărul este că bunăvoința părintelui Mitrofan Băltuță era rar întâlnită. Poate se mai putea regăsi, uneori, în deschiderea sufletească a starețului de la Sihăstria, arhimandritul Victorin Oanele, sau în inima stareței de la Agapia, Eustochia Ciucanu, când reușea să‑și deschidă brațele iubirii, învățând de la Dumnezeu să se facă tuturor toate, ca măcar pe unii să‑i dobândească...

În legătură cu această asemănare observată de Ciopraga, se cuvine să amintim că Alioșa Karamazov, unul dintre personajele centrale ale romanului lui Dostoievski, reprezintă idealul moral și spiritual către care însuși autorul aspira. Fiul cel mai mic al lui Feodor Pavlovici Karamazov, Alioșa, spre deosebire de frații săi Dmitri și Ivan, întruchipează bunătatea, credința adâncă, blândețea și compasiunea față de cei aflați în suferință. Novice în viața monahală, sub îndrumarea starețului Zosima, el crede în iubirea creștină, în iertare și în smerenie, fiind adesea mediator al conflictelor și aducător de pace unde domneau ura și tulburarea.

Deși pare fragil, Alioșa are o forță lăuntrică remarcabilă, izvorâtă nu de la oameni, ci din Dumnezeu. După moartea starețului său, el ajunge să înțeleagă adevăruri existențiale, care nu‑i zdruncină credința, ci o maturizează și o adâncesc.

Cunoscător al literaturii universale și românești, profesorul Constantin Ciopraga îl vedea pe arhimandritul Mitrofan Băltuță ca pe o întrupare a modelului dostoievskian: un om al iubirii și al credinței, simbol al speranței într‑o lume marcată de atâtea suferințe. Nu întâmplător, așadar, marele cărturar îl asemuia pe Mitrofan Băltuță cu Alioșa, personajul propus de Dostoievski drept chip al unei umanități transfigurate.

Sunt îndatorat să amintesc că profesorul Constantin Ciopraga, născut în anul 1916, a cunoscut încercarea frontului, fiind luat prizonier la Cotul Donului. Ce înseamnă, oare, să nu știe familia nimic despre tine vreme de ani întregi? Ce gol, ce așteptare fără răspuns, ce rugăciune nerostită, dar continuă se așază atunci peste cei rămași acasă!

Îmi place să cred - fără a avea certitudinea faptului, dar cu o nădejde care nu se sprijină pe documente, ci pe o intuiție a inimii - că acolo unde a fost luat prizonier profesorul Ciopraga s‑a întâlnit și cu bunicul meu dinspre mamă, care a luptat în aceeași perioadă, tot la Cotul Donului. Provenind din locuri apropiate, poate că pașii lor s‑au încrucișat sub încercarea armelor, în acele clipe de cumpănă, când viața și moartea se priveau față către față.

Bunica mea a primit, la un moment dat, înștiințarea că Ancuța Grigore murise acolo, la Cotul Donului. Mult mai târziu, cercetând documentele, am aflat adevărul: fusese rănit grav în acel loc și internat vreme îndelungată într‑un spital de campanie, apoi relocat din nou pe front și, în cele din urmă, a murit în Slovacia, în apropiere de Zvolen, chiar spre sfârșitul războiului. Astfel se adâncește, într‑un chip tainic, legătura lăuntrică cu destinul profesorului Constantin Ciopraga și, totodată, cu Fălticenii...

Născut la Pașcani, Constantin Ciopraga a urmat studiile liceale la Fălticeni, între anii 1933 și 1937. Premiant și remarcat pentru calitățile sale intelectuale și umane, a fost sprijinit cu o bunăvoință rară de un inimos fălticenean, profesorul de limba română Dan Protopopescu. Acesta, observându‑i talentul și seriozitatea, l‑a găzduit pentru câteva luni chiar în propria locuință, iar apoi i‑a îngăduit să locuiască într‑o odaie a bibliotecii. Acolo, între cărți, și‑a aflat prietenii cei mai statornici, care l‑au însoțit până la sfârșitul liceului.

În vremea când eram eu elev la Liceul „Nicu Gane”, profesorul Constantin Ciopraga era adesea chemat la întâlniri cu elevii. Vorbea despre amintiri ale tinereții, despre vocație, despre rostul lecturii și al scrisului, așa cum o făcuse de‑a lungul anilor și în perioada în care a fost profesor la Universitatea din Iași. Pe toți îi îndemna să scrie, să citească și să prețuiască oamenii. Pe fiecare îl întâmpina cu o apreciere discretă, surprinzând încă de la prima întâlnire licărirea de lumină din sufletul lor.

Mărturisea adeseori prețuirea pentru ceea ce a întâlnit la Fălticeni: amintirea marilor personalități - Sadoveanu, Lovinescu, Nicu Gane - și a tuturor celor care au însemnat atât de mult pentru această urbe în care, prin rânduiala lui Dumnezeu, ajunsese și el. Ce înseamnă, oare, să te primească în casa lor profesori de talia lui Dan Protopopescu sau Aurel George Stino? Să le privești bibliotecile, să le contempli operele de artă și, mai ales, să te bucuri de deschiderea inimii lor - iată o școală care nu se uită niciodată!

Spunea că îi sunt scumpe întâlnirile cu atmosfera fălticeneană, că aici se simțea întinerit sufletește, mereu să revină. Asemenea lui Sadoveanu, mărturisea că a băut la Fălticeni dintr‑o fântână minunată, adăpându‑se din apa adâncă a sufletului românesc și din trăiri rămase deasupra cuvintelor.

Profesorul meu de limba română, Gheorghe Butnaru, îl evoca adeseori și sunt sigur că l‑a avut profesor la Universitatea din Iași. Au fost, desigur, și alți mari dascăli, dar despre Constantin Ciopraga vorbeau cu emoție foștii studenți care nu l‑au uitat niciodată. Iar acest lucru înseamnă enorm într‑o lume care pare să aibă tot mai puțină înțelegere și afecțiune. Cred că poftirile adresate domnului Ciopraga veneau de la Mioara Gafencu, prețuitoare a unui fălticenean adoptat.

Profesorul Constantin Ciopraga a dăruit mult celorlalți - nu doar celor mari și cunoscuți, ci și tinerilor săi discipoli.

Cum aș putea uita prezența sa la Fălticeni, la centenarul sculptorului Ion Irimescu? Cuvintele rostite atunci, atenția plină de delicatețe față de un fălticenean ajuns la vârsta de o sută de ani, care a avut bucuria rară de a participa la propria sărbătorire, a centenarului...

Cum aș putea uita prezența profesorului Ciopraga la sărbători bisericești de la Iași, prietenia sa cu oameni de suflet, cu cei aflați în fruntea Bisericii, aprecierile pentru ultimii mitropoliți ai Moldovei pe care i‑a cunoscut îndeaproape, dar și cinstirea arătată celor ce au trecut prin lumea culturii înainte?

Toate acestea alcătuiesc nu doar un portret, ci o moștenire prețioasă - a unui om care a știut să unească războiul și pacea, credința și cartea, suferința și bucuria, lumina și întunericul, rămânând, până la capăt, slujitor al cuvântului și al oamenilor.

După cum mărturisea adeseori, dacă ar fi fost să reînceapă viața, Constantin Ciopraga nu ar fi ales un alt drum. Iubirea cuvintelor, căutarea marilor frumuseți ale literaturii și ale creației, rezonanța profundă cu mănăstirile Moldovei - cu Văratecul, Cetățuia, dar și cu celelalte vetre monahale din apropiere - i‑au fost nu doar repere, ci adevărate coordonate ale ființei sale. Cuvintele rostite, ținuta academică, rigoarea gândului, structura limpede a spiritului și lumina pe care a păstrat‑o până dincolo de pragul celor peste nouăzeci de ani rămân îndemnuri vii pentru generațiile de astăzi și pentru cele care vor veni.

Dacă Constantin Ciopraga a devenit membru de onoare al Academiei Române, dacă a primit numeroase aprecieri din partea Bisericii, a unor instituții de prestigiu și, mai ales, din partea ucenicilor săi, înseamnă că toate i se cuveneau pe deplin. Eu sunt un martor al iubirii sale față de Biserică și față de slujitorii ei, o iubire discretă, dar statornică, purtată cu demnitate și recunoștință.

Aceeași cinstire o regăsesc astăzi în persoana fiicei sale, profesorul universitar Magda Ciopraga, care a păstrat cu grijă ceea ce a moștenit de la părinții săi, Margareta și Constantin. Îmi mărturisea doamna Magda Ciopraga că în zestrea mamei sale se afla un covor țesut manual la Mănăstirea Agapia, în urmă cu aproape o sută de ani, pe la 1920 - o mărturie grăitoare, a legăturilor adânci dintre familie și vatra mănăstirilor.

Părinții și bunicii materni ai Magdei Ciopraga aveau prietenii statornice cu Agapia, iar părinții lui Constantin Ciopraga erau legați sufletește de Mănăstirea Neamț. Cu o zi înainte de hramul Ispasului, sărbătoarea Înălțării Domnului, mergeau pe jos de la Pașcani până la mănăstire, pentru a nu lipsi de la slujba praznicului. Din cealaltă parte, de la Fălticeni, oamenii porneau peste munte, pe la Baia și Bogata, treceau muntele de la Râșca și ajungeau la vremea Vecerniei la Mănăstirea Neamț, unde rămâneau pentru slujba de priveghere.

Într‑o asemenea atmosferă de credință și rânduială a crescut și Constantin Ciopraga. De aceea, în pofida crivățului roșu al istoriei și a furtunilor greu de străbătut, drumul său a dus adeseori către Dumnezeu, prin mănăstirile în care poposea. La sărbătoarea Sfintelor Paști, la hramurile unora dintre ele, dar și în ceasurile de tihnă petrecute la Mănăstirea Văratec, în timpul vacanțelor de vară, și‑a regăsit mereu echilibrul și liniștea.

Dacă veți citi paginile scrise despre Sadoveanu și despre alți mari scriitori ai literaturii române, Ion Creangă, G. Ibrăileanu, C. Hogaș, M. Codreanu, veți simți inspirația venită din tihna mănăstirilor, din ritmul așezat, din lumina care nu orbește, ci lămurește. Pentru Constantin Ciopraga, mănăstirile au fost nu doar locuri de popas, ci izvoare de adâncire și de limpezire a gândului.

Aceste câteva rânduri se așază ca un semn de cinstire pentru membrul de onoare al Academiei Române, profesorul universitar și filologul iubitor de profunzime Constantin Ciopraga, la împlinirea a 110 ani de la nașterea sa - o viață trăită sub semnul cuvântului, al credinței și al unei frumuseți care continuă să lumineze.