Vremea colindelor

Sunt un ascultător foarte talentat. Nu om ascultător, ci om care se pricepe să asculte. Nu orice. Mă sperie țipetele. Chiar și atunci când sunt rostite în șoaptă.

Din tot ce există pe lume, îmi place să ascult, până uit de mine însumi, liniștea. Cu condiția să nu fie mută. Să aibă ceva de spus. Îndeosebi atunci când are de spus o ninsoare, sau o ploaie de vară. Sau fumul ieșind pe coșul unei case de țară. Sau o înserare. Sau un câmp verde prin care se vede umblând o fântână cu cumpănă. Sau un om de zăpadă jucându-se cu niște copii. Sau niște copii stând ascunși în trupurile unor bătrâni ce caută într-o dimineață de iarnă drumul spre școală.

Tot așa de mult îmi place liniștea care are răbdare să te asculte.

Ba chiar să te întrebe dacă nu cumva ai și tu ceva de spus. În ce mă privește, se întâmplă ca uneori să am. Nu cine știe ce. Câteva gânduri. O mică tristețe. O la fel de mică bucurie. Câteva doruri. Mai cu seamă cel de mama. De bunătatea ei, din care da mereu celor ce îi cereau, fără să se termine vreodată. Era atât de multă încât ar fi fost de ajuns pentru toți oamenii de pe pământ și i-ar mai fi rămas și ei destulă. Să nu-și fi luat mama bunătatea cu ea, atunci când a plecat, am fi trăit astăzi într-o lume mai bună.

Și mai este liniștea care cântă. Musai cu glas de cuc sau de mierlă. M-aș muta în cântecele ei și aș rămâne acolo toată viața. Ba chiar toată veșnicia, dacă mi s-ar îngădui un astfel de privilegiu.

Câteodată împrumută, ca să poată cânta dumnezeiește, glas de om. Glasul Floarei Calotă, bunăoară. Oriunde aș fi, când o aud cântând cu glasul acesteia, ajung într-o clipă acasă. Singurul loc de pe lume în care nu-mi este frică de nimic. Cum să-mi fie, când din cerul de deasupra capului, care este numai al meu, mă privesc ochii mamei ce seamănă leit cu ochii lui Dumnezeu?

Când glasul liniștii e făcut din mai multe glasuri și afară e iarnă, știi c-a venit vremea colindelor și că pe colindătorii ce ți-au intrat în curte îi cheamă Tronos. Îți lași sufletul pe mâna luminii din vocile lor. Și-ți vine să zici: Rămâi acolo unde ești, nu mai veni înapoi. Ce să faci în lumea de aici? Simți nevoia să plângi, când îl vezi întorcându-se. Doamne, ce suflet neascultător!

Și mai face liniștea ceva. Îți spune, atunci când auzi pași în apropiere, că e timpul. Trece cu mers de om pe drum. Trece mereu. Un an se duce, altul vine, dacă nu cumva e același. Bătrân, la ducere, la întoarcere, copil.