Al. Mironescu - Limitele cunoașterii științifice

Volumul Limitele cunoașterii științifice vestește și cristalizează o nouă perspectivă a operei cercetătorului, profesorului și scriitorului Alexandru Mironescu, membru fondator al Rugului Aprins, anume cea de ordin filosofic. Faptul că această carte a fost publicată inițial exact în anul primelor întâlniri ale Rugului Aprins (1945) nu este defel o întâmplare lipsită de sens...

După ce își susținuse un prim doctorat în științe, cu o lucrare de chimie, la Universitatea Sorbona, Paris (1929), revenit în România, Alexandru Mironescu este primit la Universitatea din București, unde va deveni, în timp, șef de lucrări în cadrul Facultății de Chimie. Parcursul său de profesor se împletește cu cel de cercetător: singur ori în colaborare cu alți colegi obține patente internaționale de invenție ale unor proceduri pentru realizarea hidrocarburilor aromatice ori în alte domenii care aparțin domeniului său de expertiză, chimia organică.

Pe lângă acestea, Alexandru Mironescu se dedică publicisticii și literaturii. Semnătura sa se regă­sește într-o serie de jurnale și reviste ale interbelicului, unde scrie pe variate subiecte, de la recenzii de carte până la articole cu tematică social-politică, stăruind asupra problemelor de politică externă. Însă publicistica sa se oprește adesea și asupra unor articole de popularizare științifică. În paralel, îi sunt publicate două romane și este primit în Societatea Scriitorilor Români.

Nu în ultimul rând, Alexandru Mironescu îl întâlnește, tot în interbelic, pe Sandu Tudor, prin care - o va recunoaște mai târziu - va descoperi profunzimile creștinismului ortodox.  Ulterior, Al. Mironescu împreună cu Sandu Tudor, viitorul părinte Daniil, cu părintele Benedict Ghiuș, cu alți prieteni vor coagula Grupul Rugul Aprins al Maicii Domnului.

Pasionat încă din studenție de filosofie, meditațiile sale - publicate în câteva articole și eseuri - pendulează între filosofia științei și filosofia religiei. Acest ferment al cunoașterii îl determină pe Alexandru Mironescu să se înscrie la un al doilea doctorat, în Filosofie - început la Universitatea din Iași, 1938-1940, încheiat și susținut la Universitatea Bucu­rești -, sub îndrumarea profesorului Ion Petrovici.

Rodul acestei noi teze de doctorat este, practic, volumul Limitele cunoașterii științifice, publicat într-o primă ediție la Fundația Regele Mihai I (1945) și într-o ediție secundă la Editura Harisma (1994) cu o prefață semnată de părintele Constantin Galeriu și de cercetătorul Andrei Dorobanțu. În documentele universitare, titlul inițial al tezei este Limitele de cunoaștere ale științei. Imediat după apariția primă, volumul este întâmpinat cu recenzii entuziaste precum Ion Biberi („Viața Românească”, nr. 7-9/1945) ori Alexandru Piru („Viața Românească”, nr. 11-12, 1945).

Fragmente din acest studiu ori meditații adiacente au mai fost publicate de Al. Mironescu în „Caiete de filosofie”, revistă cu o apariție rară și aleatorie a anilor ’40. Dar, trebuie menționat, „Caietele de filosofie”, un proiect coordonat de Anton Dumitriu, sunt ilustrarea, parțial transcrierea conferințelor intitulate „Știință și Cunoaștere” care se petreceau în prima jumătate a anilor ’40 la Fundația Carol I. Iar profesorul Alexandru Mironescu era și aici într-o companie deosebit de selectă: Constantin Noica, Constantin Rădulescu-Motru, Grigore Moisil, Simion Stoilov, Ion Biberi, Virgil Stancovici, Mircea Florian, Anton Dumitriu ș.a.

În pofida unui parfum vechi, chiar desuet, pe alocuri (când vor­bește despre genetică, spre exemplu), în perspectiva a peste opt decenii de cercetare distanță, volumul Limitele cunoașterii științi­fice se dovedește astăzi - în epoca exploziei IA, a roboticii, a neuro­știin­țelor, a ingineriei genetice etc. - o lucrare de o incredibilă actualitate. Nu este prima oară când intuițiile lui Alexandru Mironescu stârnesc mirarea. Sau, după cum scria în anii ’90 bunul lui prieten, părintele Andrei Scrima, în volumul Timpul rugului aprins (Ed. Humanitas, 2012, p. 160): „Amplul său studiu Limitele cunoașterii științifice, publicat în 1945, inovator în multe privințe la epoca aceea, include, credem, și astăzi câteva din interogațiile cardinale ale filosofiei științei”...

Acestea fiind spuse, volumul a fost reeditat recent la Ed. Eikon (2025) cu o prefață scrisă de profesorul de filosofie și cărturarul Vianu Mureșan, un fin cunoscător al operei profesorului Al. Mironescu. Iată un fragment despre carte, semnat de conf. univ. dr. Vianu Mureșan: „Deși oamenii acceptă ușor complexitatea fenomenelor materiale, se feresc de ideea unei realități spirituale care le dă naștere. Omul de știință, chiar dacă se crede ferm pe terenul cunoașterii, rămâne, de fapt, dependent de presupuneri și de un plan spiritual nevăzut. Progresul științific nu sporește neapărat cunoașterea esențială: legile și principiile fundamentale rămân la fel de enigmatice ca în urmă cu mii de ani, iar acumularea de infor­mații exacte nu poate compensa lipsa unei viziuni de ansamblu. Precizia formală devine o iluzie, dacă nu se ține cont de contextul general al fenomenelor. Înțelegerea profundă a lumii necesită străbaterea ordinii interioare a spiritului, recunoașterea semnificațiilor și funcțiunilor reale ale lucrurilor și evenimentelor.

Autorul cărții critică specializarea excesivă a cercetării, care riscă să transforme știința într-un simplu meșteșug tehnic, pierzându-și scopul de a descoperi adevărul. Analiza obsesivă a detaliilor, izolarea disciplinelor și neglijarea perspectivei globale pot reduce cunoaș­terea la confuzie și erori. În acest context, știința poate deveni un instrument de inducere în eroare, dacă pierde contactul cu adevărata sa misiune: slujirea Vieții și a Adevărului.

Concluzia lui Alexandru Mironescu este că omul de știință trebuie să depășească limitele planului material și al specializării înguste, redobândind o viziune de ansamblu. Doar astfel cunoașterea capătă sens și relevanță, iar raportul Om-Adevăr, problemă fundamentală a cunoașterii, poate fi abordat cu adevărat.”

Una dintre concluziile acestei mirabile cărți este rostită chiar de autorul ei, magistrul Alexandru Mironescu: „Am putea spune - recurgând la o imagine - că lucrurile se petrec ca și cum ne-am închipui că îl explicăm pe Rembrandt prin natura chimică a culorilor, prin țesătura pânzei, prin relațiile matematice între dimensiunile cadrului, prin considerații anatomice, când în realitate scăpăm esențialul. Perseverența într-o anumită atitudine, spre care a împins-o mai ales sumedenia specialiștilor de foarte înguste orizonturi, a transformat știința într-un simplu meșteșug al inovațiilor tehnice. În asemenea condiții, domeniul teoriilor, al concepțiilor nu mai este decât o anexă a unor prea efemere considerații, care folosesc din ce în ce mai puțin marelui efort de cunoaștere a adevărului... Avem însă motive temeinice să nădăjduim că știința aceasta, ispitită de orgolii nemăsurate, dezrădăcinată din înțelesurile ei profunde, dezumanizată, își va însuși un alt spirit, acela de slujire a Vieții și a Adevărului.”

În mod natural, Alexandru Mironescu este total dedicat științei, dar nu idolatrizează știința - de unde și urgența de a medita asupra volumului de față.

PS: Am avut bucuria și onoarea de a fi fost invitat într-una din zilele trecute pentru a susține o confe­rință cu titlul Rugul Aprins și părintele martir ieroschimonah Daniil Sandu Tudor - perspective generale și contribuții bucovinene în cadrul Sinaxei monahale cu stareții, sta­rețele, egumenii și egumenele din Arhiepiscopia Sucevei și Rădău­ților. Mulțumesc și pe această cale IPS Calinic și PS Damaschin, părintelui exarh arhim. Melchisedec pentru invitație. Și, nu în ultimul rând, mulțumesc alesei audiențe care m-a bucurat, în partea secundă a întâlnirii, cu o serie de întrebări de o deosebită inteligență duhovnicească.