Slatina, mănăstire voievodală, şcoală a nevoinţei Cuvioşilor Paisie, Cleopa şi Petroniu

În Anul centenar al Patriarhiei Române, Mănăstirea Slatina, voievodala ctitorie a lui Alexandru Lăpuș­neanu și a doamnei Ruxandra, fiica lui Petru Rareș, a primit ca dar de la Dumnezeu binecuvântarea a trei sfinți care s-au nevoit în obștea ei în zbuciumatul veac al XX-lea.

Așezată între munți și învăluită de rugăciuni neîncetate, Mănăstirea Slatina străjuiește precum un stâlp de credință și lumină, ale cărei pietre nu sunt doar ziduri, ci file de cronică și pagini de pateric.

Acolo încă se mai simte foșnetul pașilor monahilor, pribegi prin munți către Patria cerească.

Drumul spre Slatina este ca o coborâre în adâncul memoriei, mănăstirea devenind de-a lungul timpului mărturia unei frumuseți neasemuite. Doar cei cu trăiri pe măsură îi pot descifra taina.

Așa au simțit cei care, poposind aici, au înțe­les că locul poate deveni un altar de recunoș­tință al neamului românesc. Unii au dorit ca Slatina să fie locul aducerilor-aminte, unde marii ctitori ai culturii și credinţei strămoşeşti să primească recunoştinţa și pacea cuvenită.

Slatina nu este doar o zidire. De fiecare dată când clopotul cheamă la rugăciune, parcă se pun în mișcare umbre voievodale și siluete de cronicari, unite cu monahii care au trăit aici în vremuri grele. Adeseori simți cum pădurile din jur se pleacă în semn de închinare, iar foșnetul frunzelor, mai ales toamna, amintește de paginile vechilor manuscrise. Slatina este cu adevărat un loc de poveste, iar marii oameni ai pământului românesc au descoperit aici un tărâm al nepământeștilor trăiri.

Frumusețea zidită în piatră rămâne permanent sobră, descoperind celui care caută nu lucrurile trecătoare, ci tihna și adâncul de suflet.

Într-o zi, un călător pribeag s-a apropiat de incinta mănăstirii. Renunțase la o înaltă dregătorie și venise să-și petreacă aici ultimii patru ani ai vieții. A reîntâlnit istoria acestei vetre pe care o refăcuse ca mitropolit în primul pătrar al veacului al XIX-lea. Mănăstirea l-a primit cu îmbrățișarea ei blândă. A rămas pentru el o maică duhovnicească, chiar dacă trecuseră ani mulți de când nu-i mai străbătuse cărările.

A pășit pe drumul de piatră ca și cum acesta ar fi fost încălzit de trecerea celor dinainte. I-a simțit alături pe voievozi și monahii osteniți în rugăciune. A dat din cap cu înțelesuri adânci, simțind că a ajuns unde trebuia. Căci nu noi alegem locurile, ci ele ne aleg din rânduiala Proniei.

Mitropolitul pribeag a intrat în biserică și a înțeles că de acum înainte trebuie să tacă, doar să simtă. Icoanele vechi și zidirile pline de istorie îl priveau cu blândețea care vindecă. Avea nevoie de tămăduire lăuntrică, iar acolo a deslușit adevăruri existențiale.

Nu doar Mitropolitul Veniamin Costache a poposit aici, ci și călugări cu viață sfântă, trei dintre ei canonizați deodată, așa cum deodată au și trăit, având legături duhovnicești de nezdruncinat: Cuvioşii Paisie Olaru, Cleopa Ilie și Petroniu Tănase. N-au venit cu fast, ci cu sim­plitatea celor care înțeleg că duhovnicia se lucrează în tăcere. În suflet purtau un foc și un dor sfânt care puteau transforma nu doar oamenii, ci și locurile.

Sfântul Paisie, cu blândețea lui adâncă, a vorbit tuturor despre nestinsa tânjire după Rai, pe care o dorea fiecăruia.

Sfântul Cleopa, luminător al tainelor, a sădit în inimile multor credincioși semințele Evangheliei. Cuvântul său era ascultat cu luare- aminte și păstrat în suflete ca o comoară. De aceea, oamenii au venit la Slatina, unde smeritul avvă coborât din Sihăstria Neamțului s-a făcut cunoscut celor mulți. În primii ani ai regimului instalat abuziv la putere în România, oamenii lăsau lucrul, grijile casei și îndeletnicirile zilnice și porneau spre Slatina. În zilele de sărbătoare, mergând pe jos sau cu căruța, se îndreptau cu sutele către mănăstire pentru a asculta omilia starețului.

Lor li s-a adăugat Sfântul Petroniu Prodromitul, care s-a așezat în acest loc, sub îndrumarea starețului Cleopa și apoi, la rândul lui, ca egumen și povățuitor al obștii. Le-a arătat tuturor smerita cugetare și înțelepciunea lucrătoare. A înțeles că viața oferă neîncetat o lecție ce trebuie asumată, iar cel ce o primește va ieși biruitor.

Acestor mari Părinți duhovnicești li s-au adăugat și alții: Daniil Sandu Tudor, Andrei Scrima, Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală, Adrian Hrițcu și alții, fără a-l uita pe Episcopul Armatei, Partenie Ciopron, și el monah al acestei mănăstiri. Cu toții au înțeles cât de importantă este chemarea de a deveni fii ai Luminii și de a pătrunde, pe cât le-a fost îngăduit, taina arătată de Fiul lui Dumnezeu ucenicilor Săi pe Muntele Tabor - hram pe care mănăstirea îl cinstește cu evlavie.

Nu putem uita de mărinimosul ctitor, Alexandru Lăpușneanu. Se pare că a fost tuns în monahism la sfârșitul vieții, cu numele Pahomie.

Slatina a cunoscut și mari încercări. În 1691, oștile lui Ioan Sobieski au jefuit mănăstirea, lăsând-o în ruină o jumătate de secol. La începutul veacului al XIX-lea, a fost din nou asediată, arsă și prădată. Scriitorul Alecu Beldiman, vorbind despre ce a văzut la Slatina, nota cu durere:

„Păcat de-așa pardoseală

Că-n Moldova alta nu-i,

Toată de marmură roșie,

Te sfiai picior să pui.

Catapeteazma și strana,

Bucățică n-au rămas,

Toate cele dinăuntru s-au topit,

Focul le-a ars.”

Atunci Mitropolitul Veniamin Costache și-a îndreptat inima către Slatina, pe care a iubit-o nespus, stabilindu-se în ianuarie 1842, după retragerea din scaunul de Mitropolit al Moldovei. A murit acolo la 18 decembrie 1846.

Lui i s-a alăturat, în a doua jumătate a ace­luiași veac, Sofronie Miclescu, care, după ce a părăsit scaunul mitropolitan, a venit la Slatina. A murit acolo, dar a fost înmormântat la Mănăstirea Neamț.

În 1915, Slatina a fost vizitată de Regina Maria, de principele moștenitor Carol și de principesele Elisabeta și Maria. Acolo erau îngrijiți răniți aduși de pe câmpul de luptă, iar vreme îndelungată a funcționat un spital pentru ajutorarea locuitorilor din zonă, fapt care, inevitabil, a afectat aproape în întregime tradiția monahală.

Între ctitorii mănăstirii s-a adăugat și Pimen Georgescu, Mitropolitul Moldovei, precum și alții care, în diferite momente ale istoriei, și-au scris numele alături de marele binefăcător și fondator, Alexandru Vodă Lăpușneanu.

Se spune că în anii regimului comunist, Mihail Sadoveanu a intervenit pentru redeschiderea mănăstirii. Sunt mărturii că a făcut acest lucru la rugămintea Părintelui Cleopa. Atunci, în vremea Mitropolitului Iustin Moisescu, au fost restaurate chiliile, turnul porții și turnul clopotniță.

Slatina a fost, odinioară, un centru important de cultură, cu monahi cronicari, între care se remarcă Isaia, Episcop al Rădăuților. Acesta a avut o școală de caligrafi și minia­tu­riști, iar Veniamin Costache a lucrat aici timp de patru ani la traducerea mai multor volume, între care scrierile lui Teodoret al Cirului și Îndeletnicirea despre buna murire, de Evghenie Vulgaris.

Slatina este mai mult decât atât: este un loc al marilor trăiri, al monahilor cu duh de rugăciune isihastă, al celor care au iubit Biserica și s-au jertfit pentru ea în vremea regimului comunist. Pădurile din împrejurimi și întreg ținutul răsună încă de ecoul vieții lor și de misiunile duhovnicești ale celor care au fost pildă și au devenit ocrotitori ai mănăstirii.

Fericită este mănăstirea care, într-un timp atât de scurt, a dobândit alți trei protectori, pe lângă mulțimea celor știuți și neștiuți ai istoriei sale. Privind prin fereastra bisericii, istoria nu este doar ceea ce cunosc oamenii. Istoria lui Dumnezeu ne învață întotdeauna mai mult decât atât.

Slatina păstrează odoare minunate. Celor de demult li se alătură cei de astăzi, care o doresc înnoită și statornică în duhul de rugăciune. Fiecare piatră poartă amprenta ctitorilor, fiecare boltă păstrează în mlădioasa arcuire rugăciunile sfinților. Slatina este o școală a nevoinței, o inimă a timpului în care trecutul și prezentul se așază firesc unul în continuarea celuilalt. Mulți mărturisesc că pelerinajul la Slatina este mai mult decât o simplă vizită - este o străfulgerare de lumină și o reamintire a celor care au zidit și au iubit acest loc sfânt.

Mănăstirea încheie Anul centenar 2025 sub binecuvântarea celor trei sfinți care au fost nevoitori între zidurile ei. Alături de ei stau, în taina lui Dumnezeu, monahii și monahiile mai puțin cunoscuți lumii, dar prețuiți în cer pentru că și-au închinat viața Domnului cu o discreție pilduitoare.

Într-o vizită la Muntele Athos, mi s-a spus că Alexandru Lăpuș­nea­nu și soția sa, Ruxandra, au avut o dragoste deosebită pentru mănăstirile athonite, domnitorul ar fi fost cel mai mare ctitor român al Sfântului Munte. Am primit cu o umbră de îndoială această afirmație, însă, în fața argumentelor aduse, nu mai rămâne loc de împotrivire. Stă mărturie biserica de la Dochiariu, una dintre cele mai mari ale Athosului, zidită de el. Nu este singurul așezământ sprijinit de Lăpușneanu, dar este printre cele care mărturisesc limpede despre mărinimia unui voievod despre care, adeseori, vorbim cu puțin respect.

Mănăstirea Slatina este, așadar, o frumusețe fără seamăn: nu doar arhitectonică, ci și spirituală, înrudindu-se în chip tainic cu Catedrala Patriarhală (istorică) din București, ridicată în aceeași epocă. Deși ctitorii celor două lăcașuri sunt diferiți, iubirea de Dumnezeu a unit aceste zidiri, iar hramul Schimbării la Față vorbește prin excelență despre căutarea Luminii neînserate, a cărei dobândire rămâne idealul monahilor de pretutindeni.

Nicolae Iorga afirma că nici Ștefan cel Mare, nici Petru Rareș nu au avut dărnicia necesară pentru a ridica o zidire atât de mare, de bogată și de diversă, asemenea celei de la Slatina. Nu știu dacă istoricul s-a înșelat, dar întoarcerea lui la Slatina, dragostea pentru acest loc și dorința de a-l transforma într-un panteon românesc mărturisesc, la rândul lor, adevăruri puternice.

Deși vremurile au fost potrivnice - mănăstirea fiind jefuită, arsă și uneori părăsită -, frumusețea ei a strălucit peste orice val sumbru al istoriei.

Chiar dacă splendoarea de altă­dată nu s-a păstrat pe deplin, rugă­ciunile și ocrotirea sfinților, ca și prezența marilor nevoitori, rămân pavăză de nebiruit într-un loc unde istoria și credința și-au găsit mereu sălaș.

Când mănăstirea a fost desfiin­țată de regimul comunist și apoi transformată în mănăstire de maici, s-au vărsat multe lacrimi.

Cea mai numeroasă și organizată obște din România acelor vremuri dramatice, păstorită de Sfântul Cleopa Ilie, s-a risipit, însă exemplul ei nu s-a șters.

Drumurile către Slatina sunt, asemenea celor spre toate așeză­rile sfinte, urcușuri către cer.

Fericiți sunt cei care călătoresc pe o astfel de cale, și binecuvântați cei care înțeleg tâlcul pe care un asemenea loc îl pune înaintea inimii fiecăruia.