Vecin cu sfinții și poeții, trăind în mijlocul marilor frumuseți

Când s‑a născut în 1952, la Sasca, sub poalele Stânișoarei, Gheorghe Negură era, prin tărâmul în care a deschis ochii, vecin cu Sfinții Paisie, Cleopa și Petroniu, cu marii monahi ai Slatinei, înaintea vremurilor tulburi și a Decretului 410 care avea să schimbe profund viața cunoscutei mănăstiri voievodale din Ținutul Fălticenilor. Tot în acei ani era încă vie memoria marelui Nicolae Labiș, născut în același topos plin de frumuseți nepământene.

În preajma munților, într‑unul dintre cele mai uluitoare locuri ale României și ale lumii, copilul Gheorghe Negură a prins, străbătând pădurile de la Sasca, Șinca, Bogata, Mălini și Stânișoara, o dragoste nețărmurită pentru codrii care aveau să‑i devină destin. De aceea, după anii școlii generale din sat și ai liceului de la Fălticeni, a urmat Facultatea de Silvicultură de la Brașov, iar apoi a lucrat ca inginer silvic la gospodăriile forestiere din Râșca și Mălini, pe cea din urmă coordonând‑o începând din 1979, iar din 1983 a preluat conducerea Ocolului Silvic din Fălticeni.

A urmat drumul firesc al competenței și responsabilităților: inspector general silvic la Direcția Silvică Suceava și, de două decenii, director tehnic al Direcției Fondului Forestier Bisericesc al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. Numele său este prețuit în eparhie, iar el rămâne un lucrător discret și neobosit într‑o ramură confruntată dintotdeauna cu încercări, turbulențe, zvonuri și priviri piezișe.

Cu certitudine, Gheorghe Negură s‑a numărat printre acei puțini oameni care s‑au raportat la pădure ca la o realitate sacră. Datorită strădaniilor lui, au fost reîmpădurite suprafețe considerabile, afectate în urma unor situații deosebit de dificile, petrecute în timpul îndelungatei sale lucrări.

Cel puțin de câteva ori, aproximativ 300.000 m³ de masă lemnoasă au fost doborâți la pământ în urma unor căderi imense de zăpadă sau a unor vânturi năprasnice. Această cantitate reprezenta, în mod obișnuit, lemnul care ar fi trebuit extras într‑un interval de trei ani. Este dificil de apreciat, chiar și astăzi, dimensiunea unor asemenea catastrofe forestiere. Probabil au urmat controale succesive, măsurători, supravegheri atente, discuții și, desigur, atitudinile rigide ale superiorilor vremii.

În această realitate tensionată, prin grija lui s‑au plantat în câțiva ani peste 1.000 ha, adică în jur de 300 ha anual. Pentru unii, un astfel de efort pare de necrezut. Inginerul mărturisea că avea echipe care lucrau din zori până‑n seară; mulți trăiau în imediata apropiere a pădurii, dormeau pe munte, în colibe improvizate, acoperite cu cetină. Dar acestea reprezintă doar câteva dintre mărturiile unei vieți de peste o jumătate de secol dedicate pădurii.

Satul Șinca, din comuna Cornu Luncii, este așezat dincolo de apa Moldovei, foarte aproape de Rădășeni. Pe jos, când apele Moldovei nu sunt învolburate, drumul poate fi străbătut într‑un ceas și ceva. Eu însumi, în copilărie și mai târziu, am mers adesea în acele locuri. De asemenea, am fost în multe rânduri la Sasca, și uneori cu căruța, alteori cu mașina, până la celebra Mănăstire Slatina, bucuria și fala ținutului - ctitoria mărinimosului, dar și înfocatului domnitor al Moldovei, Alexandru Vodă Lăpușneanu.

Respectați de cei înțelepți și vorbiți de rău pe la colțuri de oamenii mici la suflet, inginerii silvici, mai ales cei ajunși prin vocație în asemenea domenii, trăiesc într‑o lume a marilor frumuseți. O astfel de lucrare înseamnă să‑ți petreci anii în munți ori pe dealuri, să vezi, în timp, cum cresc arborii, cu feluritele lor specii și denumiri, să pui suflet în perpetuarea pădurilor, să înțelegi că fiecare intervenție trebuie realizată cu atenție maximă și conștiinciozitate. Înseamnă totodată să te întristezi când vânturile năprasnice, zăpezile abundente ori alte fenomene doboară masiv arborii, să cunoști pericolul infestării cu numeroși dăunători, în special gândacul de scoarță, să observi cum brazii se pot usca din varii motive, și să simți, în ființa ta, bucuria de a vedea pădurea vie, nu suferindă. Înseamnă și să înțelegi că orice exploatare trebuie împlinită cum se cuvine, cu responsabilitate și respect.

Cei mai mulți dintre inginerii silvici pe care i‑am cunoscut au arătat o asemenea dragoste față de pădure. Nu știu dacă Gheorghe Negură este cel dintâi dintre ei, dar știu cu certitudine că întreaga sa viață a fost dedicată pădurii, lemnului și marilor frumuseți ale munților și Creației.

Când l‑am întâlnit în copilărie, primul lucru pe care l‑am admirat a fost casa în care locuia. Aflată într‑un cartier liniștit al Fălticenilor, ferit de zgomot, pe strada Cuza Vodă, deși nu era chiar un conac princiar, casa era temeinic gospodărită. Nu doar soliditatea ei și grija proprietarului care o îngrijise de‑a lungul anilor atrăgeau privirea, ci mai ales brazii argintii din fața locuinței - pe care i‑am mai întâlnit în alte părți doar arareori, bunăoară la reședința regelui Mihai de la Versoix pe care am avut prilejul să o vizitez, cu ani în urmă, în Elveția.

Mai târziu, inginerul Gheorghe Negură s‑a mutat într‑o altă zonă, pe celebra uliță a Rădășenilor, unde au locuit mari scriitori, gânditori și iubitori de frumos. Acolo îi regăsim pe Sadoveanu, pe Ion Creangă, pentru o vreme scurtă pe poetul Nicolae Labiș și pe mulți alți cărturari. Această apropiere, deloc întâmplătoare, s‑a datorat unei fericite înrudiri în duh cu scrierile lui Sadoveanu. Bunicul inginerului fusese personaj de carte într‑una dintre lucrările prozatorului și, după cum povestea domnia sa, și partener de vânătoare. Era perioada în care Sadoveanu locuise la Fălticeni, iar bunicul lui Gheorghe Negură lucra ca brigadier silvic.

Am simțit, de altfel, o legătură tainică între mine și inginerul Gheorghe Negură prin bunicii noștri: amândoi eroi căzuți departe de casă în Al Doilea Război Mondial - al lui dinspre tată, al meu dinspre mamă. Cred că nu e puțin lucru, chiar dacă pentru unii nu ar avea însemnătate, să ai adevărați eroi în propria familie.

Când eram copil, Gheorghe Negură, deși era foarte ocupat, fiind șef de ocol silvic, venea uneori la biserică. Nu era o prezență întâmplătoare. El îl urma, într‑un fel, pe socrul său, un om de o rară smerenie și bunătate. Acesta lucrase în industria locală la una dintre fabricile din Fălticeni specializate în prelucrarea lemnului, dar era și cântăreț bisericesc. Chiar dacă nu avea studii formale în domeniu, învățase cu drag cântările și tipicul. Slujea alături de preotul Ilie Ilisei, cunoscut pentru rigoarea și priceperea liturgică.

Așa l‑am întâlnit pentru prima dată, acum o jumătate de veac, pe inginerul Gheorghe Negură și pe socrul său, minunatul dascăl, omul bun și credincios, Constantin Creangă, care pășește acum pe al o sutălea an al vieții.

Cred cu tărie că inginerul Gheorghe Negură ar putea deveni oricând un scriitor inspirat. Viața lui, frumusețile întâlnite în mijlocul munților, întâlnirile cu oamenii pădurii - unii dintre ei, adevărate valori ale neamului: slujitori ai Bisericii, scriitori sau pur și simplu oaspeți rătăciți pe drumuri și poteci de munte -, toate l‑au făcut să înțeleagă adânc însemnătatea și importanța acestor locuri binecuvântate.

Cine ne‑ar putea învăța mai bine decât stejarii cum să fim statornici și puternici, chiar și în furtună? Cine ar putea înlocui frumusețea culorilor primăverii sau ale toamnei târzii, pe care mai ales inginerii silvici le observă cu ochi atenți? Și cine ar putea povesti deplin bucuria pădurilor plantate chiar de mâinile sale? Unele dintre aceste întinderi, de sute de hectare, au fost împădurite acum o jumătate de secol, la începutul activității sale, fapte despre care nu putem spune prea mult în doar câteva rânduri.

El și‑a amintit cu emoție discursul lui Ștefan Mitroi, rostit la sărbătorirea a 25 de ani de la înființarea Romsilva. Scriitorul le spunea silvicultorilor: „Să vă ferească Dumnezeu să ajungeți să vă ocupați de pădure online”. Cine nu a făcut parte din această breaslă nu poate înțelege deplin sensul cuvintelor.

Există însă și o altă latură a prezentei evocări. Împreună cu familia lui și cu oameni destoinici, domnul Gheorghiță s‑a străduit să ridice o biserică în satul natal și să înalțe un monument al eroilor. Era firesc acest demers, căci îl chemau tainic amintirile bunicului său, căzut la datorie în Al Doilea Război Mondial.

Gheorghe Negură a fost și este adesea pelerin la marile mănăstiri, împreună cu cei ai casei. Iar copiii lui, pe care în tinerețe i‑aș fi văzut tot ingineri silvici, au devenit medici: băiatul la Iași, fata în Franța, amândoi cu împliniri remarcabile. Dobândind de la ambii părinți învățăturile folositoare, copiii inginerului Gheorghe Negură se alătură astfel unei familii de eroi, de slujitori ai pădurii și de buni creștini.

Nu doar cei din Ținutul Fălticenilor, ci și cei care vin de departe ar putea poposi în codrii din zonă, pentru a înțelege ce înseamnă să fii un inginer silvic devotat misiunii tale, să înveți din trăinicia și frumusețea pădurilor, din întâlnirile cu oamenii, din tăceri liniștite și din freamătul vânturilor, păstrând esențialul pentru viață.

Nu în ultimul rând, apropierea față de mănăstirile Slatina și Râșca, cu atâtea biserici și cu cetele sihaștrilor care au trecut pe acolo, cred că l‑au inspirat și îl vor inspira până la capăt.

Tind să cred - fără a ști cu precizie - că bunicul dinspre mamă, Toader Boboc, brigadier silvic, a fost printre cei care l‑au ajutat pe Sfântul Cuvios Cleopa în anii retragerii sale în munți. Așa cum cred că și bunicul dinspre tată, mort ca erou în război, a fost apropiat de Biserică, cum erau toți cei din preajma Mănăstirii Slatina, reperul spiritual, duhovnicesc și istoric al zonei Fălticenilor în acea vreme.

Astfel ni se înfățișează acum, în lumina împlinirilor sale, inginerul silvic Gheorghe Negură, iubitor al pădurilor, sihaștrilor, preoților și scriitorilor din Ținutul Fălticenilor.