Ascultarea - chintesența vieții călugărești

An de an, Sinaxa monahală a Arhiepiscopiei Bu­cureștilor reunește în duh comunional reprezentanții chinoviilor monahale, oferind mărturie despre autentica viețuire mănăstirească, despre duhovnicie, organizare și unitate, retrospectivă și perspectivă, ascultare și binecuvântare, mai cu seamă în Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române. În cei 100 de ani de la ridicarea la rang de Patriarhie, în Arhiepiscopia Bucureștilor s-au succedat numeroși duhovnici și trăitori, monahi simpli rămași smeriți în singurătatea chiliei, ori călugări citadini care s-au dovedit a fi lumini în timpurile lor, unii dintre ei ajungând la măsura sfin­țeniei.

Timpul și vremurile trec, dar valorile monahale rămân intangibile, fiind peremptorii, mărturie stând însăși viețuirea călugărilor trăită până la desăvârșire.

Momentul Sinaxei monahale îndeamnă de fiecare dată la o reflectare și conștientizare asupra convingerilor (ascultare, abstinență și sărăcie de bunăvoie) pe care călugării le-au ales, dedicându-și viața Mântuitorului Iisus Hristos în mod liber și responsabil. Gândim la trecutul înmiresmat de nevoințe călugărești, de rugăciune neîncetată, de practicare autentică a unui mod de viață care nu este din lumea aceasta și descoperim că între alte virtuți, monahii îndeosebi au fost rodul ascultării.

Lepădarea de cele lumești și împlinirea cuvintelor veșnice reprezintă cu precădere auzirea, ascultarea omului la chemarea lui Dumnezeu și răspunsul lui din iubire necondiționată, nepărtinitoare, smerită și jertfelnică. Lumea monahală rămâne cea mai fascinantă declarație de dragoste pe care un om o poate împlini în viața sa, declarație care nu rămâne izolată de trăire, cuvântul duhovnicesc devenind faptă sfințită, iar omul cel vechi rămâne în urmă, transformându-se, cu pași mici și siguri, un dor după Dumnezeu...

Omul cel vechi se restaurează prin ascultare, ordonare și persis­tență în smerenie. O apoftegmă a Patericului ne învață: A zis Avva Isaia: Predarea în deplină cunoș­tință înaintea lui Dumnezeu și ascultarea în smerenie de poruncile Lui aduc iubirea, iar iubirea aduce nepătimirea. A te lăsa în mâinile lui Dumnezeu nu reprezintă o constrângere, ci o eliberare, căci omul (monahul, în cazul nostru) este subiectiv cu propria-i persoană, iar alipirea sufletească de ceea ce este corect și potrivit pentru suflet vine prin intermediul iubirii pe care acesta o manifestă în deplină libertate față de Dumnezeu, de sfinți și de părinții duhovnicești.

Între făgăduințele asumate de monah în cadrul rânduielii tunderii în monahism, ascultarea reprezintă nu numai o regulă, un aspect al formalismului, cât o dimensiune duhovnicească a dinamizării constante a vieții călu­gă­rești, un început plin de har cu fiecare acțiune, o binecuvântare cu fiecare gest, o siguranță a deta­șării de sine și a alipirii de Adevăr.

Ascultarea este asociată adeseori în mediul monahal cu tăierea voii, căci părintele duhovnicesc, în mod inspirat, cunoaște ce este potrivit pentru parcursul tău duhovnicesc. Când ești sub ascultare, ai binecuvântarea lui Dumnezeu asupră-ți, iar îngerul bun te înso­țește, ocrotindu-te. Însă, când mergi pe drumul neascultării, prăpăstiile te înconjoară, iar diavolul te împinge în hăul păcatului.

Ascultarea monahală este o împlinire a libertății în spirit duhovnicesc, nu o anulare a ei, întrucât reprezintă un mod de viață, o disciplinare interioară, ca toate să devină bune foarte. Ea presupune ieșirea din stăpânirea de sine, a voii proprii, cea care te conduce spre cădere, și intrarea în iubirea milostivă a lui Dumnezeu, făcând ascultare de Domnul: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață (Ioan 5, 24).

În mod concret, ascultarea constituie dialogul tainic dintre povățuitor și ucenic, dintre cel care oferă ascultarea și cel care trebuie să o împlinească, fiind o legătură binecuvântată și sfințită de Dumnezeu. Ascultând poruncile lui Dumnezeu și urmând povățuirile Sfinților Părinți, ne situăm pe calea cea adevărată, care ne duce către Împărăția lui Dumnezeu. În acest sens, Mitropolitul Antonie Plămădeală, afirma: Acesta este sensul ascultării: gândești cu gândirea sfântului care te-ai apropiat de el, pentru a ajunge să simți cu simțirea lui, să te luminezi cu lumina la care a ajuns el.

Ascultarea se înfăptuiește cu supunere sinceră, prin convingere că din libertate ajungi să te cunoști prin rodul ascultării, întrucât nevoia de îndrumare și atenție, de grijă și ocrotire duhovnicească te conduce pe drumul către tine, către adâncul tău, unde te descoperi așa cum ești: cu neputințele tale, cu nemulțumirile și neajunsurile, însă cu dorința de îndreptare și de ajutor din partea lui Dumnezeu.

Călugărul ascultător este ordonat, împlinește rânduiala cu responsabilitate și devine astfel serios în procesul său de înaintare către Adevăr. Sunt totuși atâtea exemple nefaste ale neascultării, dintre care amintesc (parafrazez) o situa­ție auzită la o predică de la finalul unei tunderi în monahism: Se spune că un tânăr monah, dorind să-și împlinească voia proprie, a decis să iasă de sub ascultarea care i-a fost încre­di­n­țată în mănăstire, considerând-o prea aspră pentru ceea ce poate el împlini. Căuta ceva mai ușor, accesibil și potrivit pentru el. S-a hotărât după îndelungi frământări să plece pe ascuns, fără binecuvântarea starețului. Ajuns la poarta mănăstirii, a întâlnit o creatură cu chip întunecat, care se încălța în grabă. Și-a dat seama că este diavolul și l-a întrebat: Ce faci aici? El i-a răspuns: Mă încalț să ajung înaintea ta acolo unde te duci, ca să te primesc așa cum trebuie! Pocăindu-se, tânărul monah s-a întors la chilia lui și a mers să se spovedească duhovnicului, iar apoi să ceară iertare și binecuvântare de la stareț, reintrând în ascultare.

Așadar, mândria, neascultarea și împlinirea gândurilor proprii, fără a avea binecuvântare, te duc în mâinile celui rău! Smerenia călugărului este înjugată cu ascultarea, iar viața ascultătoare devine faptă lucrătoare, bineplăcută lui Dumnezeu.

Căile spre desăvârșire sunt, după cum se cunoaște, diferite. Fiecare mănăstire sau schit are particularitatea sa de viețuire, însă numitorul comun al drumului către desăvârșire, borna duhovnicească, sau unitatea existentă între chinoviile monahale se concluzionează în ascultarea față de chiriarh, de părintele duhovnicesc al tuturor, cel prin care stareții și sta­rețele, egumenii și egumenele, cu binecuvântare, își desfășoară activitatea cotidiană.

Monahii şi monahiile mărturisesc permanent că ascultarea este chintesența preocupărilor monahale, în fidelitate și credință față de învățăturile Bisericii.

Gândul nostru spre cer zboară, la monahii și monahiile care, în ascultare față de Hristos și de Biserică, au trăit în cuprinsul Arhi­episcopiei Bucureștilor, considerându-i pilde de viețuire călugărească și lumini spre care privesc sufletele monahilor de astăzi și de mâine...