Așteptarea unei reîntâlniri în ziua hărăzită de Cel Preaînalt

Când am pășit în liceul din Fălticeni, într‑o vreme încordată, cu nenumărate îngrădiri și opreliști, nu conștientizam pe deplin cât de anevoios se strecurau unii dintre profesorii noștri prin feluritele încercări din partea autorităților regimului. Aerul acelor ani purta în el o greutate pe care doar mai târziu aveam s‑o înțeleg cu adevărat.

Dintre cei de atunci, cel mai strălucit, de o superioritate intelectuală vădită și înzestrat cu har pedagogic, era profesorul de limba și literatura română, Gheorghe Butnaru. Fire poetică, profund atașat culturii, el trăia orele de curs asemenea unor slujbe, ca un sacerdot al cuvântului. Îl priveam uneori cu un fel de uimire tăcută, neînțelegând încă de unde izvorăște acea lumină din gesturile sale. Venea la fiecare întâlnire cu însemnări minuțios alcătuite, păstrate pe fișe pregătite cu migală. Nu l‑am văzut niciodată așezat; era mereu în dreptul catedrei sau printre bănci, iar glasul lui umplea aproape întreaga oră. Parcă nu‑și îngăduia să stea locului atâta vreme cât literatura îl chema să‑i dea viață.

Chiar și în momentul examinărilor - mai ales când nu era prea mulțumit de răspunsurile noastre - intervenea, completa, parcă rostea în numele nostru ceea ce ar fi vrut să audă de la noi. Poate că într‑o notă de subiectivism, întrucât i‑am fost elev câțiva ani, afirm că era mai mult decât pasionat de disciplina pe care o preda. Era, în felul său discret, un om care credea în noi mai mult decât credeam noi înșine.

Am descoperit însă, mai târziu, că o altă profesoară de română, Mioara Gafencu, avea o sensibilitate aparte, o dăruire care m‑a impresionat adânc. Am cunoscut‑o într‑o perioadă în care începusem să privesc lumea cu alți ochi, mai atenți la nuanțele pe care copilăria le trece cu vederea. Viața ei, presărată cu multe încercări și așteptări, nu a reușit nicicând să stingă lumina lăuntrică și eleganța evidentă. Purta în ea, fără ostentație, o demnitate pe care suferința o cizelase, nu o frânsese. Această finețe nu se regăsea numai în ținuta sa, fiind de departe una dintre cele mai rafinate doamne din Fălticenii acelor ani, alături de distinsa Liliana Constantinescu, ci și într‑o noblețe a spiritului greu de egalat.

Mai existau și alți profesori de limba română, cu siguranță formați la școala marilor scriitori și animați de dorința de a dărui.

Acum însă îmi revin în minte, poate prea târziu, chipul și distincția doamnei Mioara Gafencu. Sunt chipuri care nu se șterg, oricât ar trece vremea peste ele. Înainte de a o întâlni ca profesoară, îl vedeam adesea, la festivitățile școlare, la început și sfârșit de an, la diverse evenimente culturale, pe soțul ei, profesorul Gheorghe Gafencu. Provenit din Drăgușenii Sucevei, era un nume important al școlii și a reușit, ca director, într‑o perioadă aspră, să adauge liceului - celebrul „Nicu Gane”, loc de formare pentru mari personalități ale culturii române, astăzi colegiu național - noi clădiri și dotări, întărindu‑i prestigiul.

Pe doamna Mioara am întâlnit‑o și ca îndrumătoare a unui cenaclu literar, care se întrunea uneori cu prilejul sărbătorilor dedicate lui Mihai Eminescu, Lovineștilor, lui Mihail Sadoveanu sau Ion Creangă. Ea organiza cu multă înțelepciune aceste întâlniri: audia versurile ce urmau a fi recitate, îi îndruma pe cei care le rosteau, adăuga cuvinte limpezi și întotdeauna oferea zâmbete calde, încurajatoare.

Ce aș putea spune despre cenaclul pe care îl coordona? Despre intervențiile ei într‑o epocă tulbure? Despre frumusețea pe care o semăna în sufletele noastre? Nu cred că există cuvinte îndeajuns de expresive pentru a zugrăvi astfel de daruri. Amintirile acestea poate că se păstrează mai bine în tăcerea recunoscătoare a inimii.

Însă cel mai emoționant moment rămâne revederea după mulți ani, lângă racla Sfintei Parascheva. Ea - profesor pensionar; eu - preot, slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași. Ne‑am recunoscut după atâta vreme prin ceea ce nu se uită niciodată: bucuria privirilor și taina trăirilor comune, păstrate ca o măsură sfântă a timpului care ne‑a modelat.

Așa s‑a reînnodat legătura mea cu profesoara Mioara Gafencu. Au urmat apoi nenumărate alte întâlniri: momente de suflet, lansări de carte, slujbe, evocări și tot atâtea dialoguri purtate cu firescul unei vechi prietenii renăscute. Fiecare întâlnire aducea cu sine un aer de sărbătoare liniștită, de împlinire. Nu are rost să amintesc câtă încântare îmi aducea fiecare mesaj ori telefon venit din partea ei. Prețuiam deopotrivă mărturisirile pe care mi le împărtășea, gândurile dăruite pentru bucuria neuitării mele și, la fel, pentru alți foști elevi de la liceu, cu care păstrase legături trainice.

M‑am bucurat adeseori să o primesc în casa părinților mei. O ascultam cu emoție, mai ales când rostea cuvinte care îmi aminteau de trăirile mamei mele. Glasul ei purta uneori ecouri din alte vremuri, din dureri pe care le cunoșteam și eu, moștenite fără să le fi trăit. Unul dintre ele merită spus cu voce plină: tatăl ei s‑a jertfit ca erou pe câmpurile de luptă din Caucaz, în noiembrie 1942. Nu mult după aceea, și tatăl mamei mele a avut aceeași soartă, murind sub stindard românesc și fiind înmormântat departe de patrie, la Zvolen, în pământ străin. Mărturiile ei, dar și cartea dedicată tatălui său, m‑au impulsionat să ajung, într‑o bună zi, la mormântul bunicului meu. După câte căutări, câte dorințe, câte regrete... Și toate acestea abia după ce mama mea, fiica eroului mort atât de departe, se mutase și ea în lumina cea neînserată...

Am citit cu bucurie rândurile semnate de doamna profesoară. Încerca mereu să facă bine oamenilor. A așternut în scris multe evocări, atâtea felurite fire țesute din bunătatea și neuitarea ei pentru ținutul Fălticenilor, pentru această „Florenţă a Nordului” - partea Moldovei pe care o iubea nespus, poate chiar mai mult decât Cârlibaba natală ori decât ținuturile Iașilor, unde, împreună cu părinții ei, locuise o vreme în copilărie. A cunoscut apoi și alte peregrinări: prin Oltenia, apoi la Iași și, în cele din urmă, întoarcerea în iubita Moldovă de Sus, la Fălticeni.

Localitatea Goruni, de care era și ea legată sufletește, păstra amintiri comune cu minunatul meu profesor și diriginte din liceu, Gheorghe Butnaru. Sunt locuri care leagă oamenii fără ca aceștia să știe, prin fire nevăzute, prin rădăcini întrepătrunse în același pământ.

Ce poate fi mai pilduitor decât mărturisirile unui profesor de limba română - în plin regim restrictiv, într‑o vreme dominată de cenzura arhicunoscută - despre momentul când, plecând o perioadă din satul natal, la întoarcere, amintirile lui de copil s‑au izbit de sârma ghimpată care înconjura via familiei, devenită între timp proprietatea statului comunist și integrată în CAP‑ul local? Prețuiesc acum și mai mult cuvintele lui și abia acum îmi dau seama cât curaj a avut într‑o astfel de epocă. Curajul de a rosti adevărul, chiar și în șoaptă, era un fel de rezistență pe care doar anii ne‑o descoperă în toată măreția ei.

Doamna Mioara Gafencu a fost un cercetător minuțios al istoriei învățământului fălticenean, atât al celui de la Colegiul Național „Nicu Gane”, cât și al școlii din Șoldănești, unde și‑a început misiunea de dascăl. De acolo a continuat cu o impresionantă incursiune în istoria caselor, a muzeelor, a farmaciilor, presărată cu nenumărate amintiri, eseuri și cuvinte de prețuire referitoare la colegii de catedră, despre oamenii întâlniți, fie ei mari sau mici.

Prezența ei, mereu elegantă și plină de bunăvoință, lumina aproape orice eveniment cultural. A fost alături și la câteva dintre lansările mele de carte, precum și la cele organizate de alți fii ai Fălticenilor care se întorceau cu bucurie acasă, purtând în suflet tezaurul amintirilor. Aproape pentru fiecare dintre aceste momente găsea răgaz să aștearnă câteva rânduri. Iar mărturiile ei se regăsesc în Crai Nou, în Cronica de Fălticeni, în Opinia Fălticeneană și în alte publicații.

Am spus adeseori că zilele ei erau luminate de bucurie, afecțiune și o înțelegere a lumii într‑un ton diferit, poate mai blând, mai limpede decât al multora dintre noi. Avea darul de a vedea binele acolo unde alții nu mai sperau să‑l găsească.

Cu aceeași atenție îndreptată spre activitatea pedagogică, spre numeroasele texte și lucrări pe care le‑a publicat, precum și spre iubirea neclintită pentru locul în care atât ea, cât și soțul său și‑au desfășurat întreaga misiune - Colegiul Național „Nicu Gane” din Fălticeni - afirm cu toată convingerea că doamna Mioara Gafencu a fost o persoană dedicată întru totul orașului Fălticeni. Prin scrisul ei atent, prin generozitatea de la catedră, prin prezența statornică și luminoasă vreme de mai bine de șase decenii, dar și prin exemplul lăsat generațiilor de elevi, colegi, admiratori și locuitori ai urbei, ea a devenit un reper ce nu poate fi ignorat.

Odată ajunsă la deplinătatea vârstei și la înălțimea celor aproape 88 de ani, doamna Mioara Gafencu devenise, fără îndoială, profesorul cel mai cunoscut din Fălticeni. Era apreciată ca scriitoare, ca prieten apropiat, ca îndrumător plin de bunăvoință și model pentru cei mulți care au întâlnit‑o. Dar, mai presus de toate, rămâne valoarea ei umană - acea delicatețe interioară care se revărsa în privire, în cuvânt, în felul ei de a fi. Și poate tocmai această delicatețe o făcea de neuitat.

Ca autor, cititorii și criticii vor regăsi cu ușurință dominantele scrierilor sale. Ca profesor, a fost unanim prețuită. Ca om, zâmbetul și frumusețea sufletului ei continuă încă să lumineze viețile multora.

Doamna Mioara Gafencu a trecut din lumea aceasta văzută într‑un loc din care nu va înceta prea curând să ofere altora exemplul ei. A plecat în liniște, așa cum a trăit, fără zgomot, lăsând în urmă doar lumină. Familiei, prietenilor rămași, iubitorilor de cultură, celor veniți din București, Iași sau Suceava, care nu o mai găsesc printre participanții la evenimentele culturale, dar poartă în suflet dialogurile avute cu ea, tuturor le lipsește. Și, mai ales, caută zâmbetul care a însoțit‑o mereu, până la vârsta celor mai bine de optzeci de ani.

Eu însumi credeam, cu o nădejde tăcută, că vom trăi încă un moment „Irimescu”, că un fălticenean de valoarea ei va ajunge la venerabila vârstă de o sută de ani și va putea rosti, de la înălțimea senectuții, cuvinte ziditoare. Dar Dumnezeu are alte socoteli, pe care nu întotdeauna le înțelegem.

Cu puțin timp înainte de trecerea ei la cele veșnice, ne‑am revăzut la o agapă - o masă de pomenire pentru mama mea, la Rădășeni. Cum aș putea uita? De la înălțimea experienței și a competenței ei, a rostit atunci versuri dedicate mamei și a zâmbit. Ba chiar, cu o fină ironie, le‑a amintit unor participanți ceea ce cândva se credea că au uitat.

Așa a fost întotdeauna profesoara Mioara Gafencu: elegantă, plină de spirit, atentă la oameni, cu o memorie ascuțită și o delicatețe aparte în exprimare. O prezență rară, din cele care se nasc o dată la multe generații.

Mi‑o amintesc printre oamenii de valoare nu doar pentru momentele din Liceul „Nicu Gane”, ci mai ales pentru întâlnirile din cele mai frumoase clipe ale vieții mele. Și mărturisesc: îmi lipsesc mesajele ei, scrisul, atenționările, sfaturile, chiar și cuvintele rostite cu fermitate când era nevoie.

Doamna Mioara Gafencu rămâne prezentă în inimile multora dintre noi. Ca profesor, filolog, scriitor, dar în primul rând ca om bun, ca un fălticenean autentic, pe care ținutul are datoria să nu o uite. Iar dacă, vreodată, oamenii ar uita, sunt sigur că Dumnezeu nu uită și nu întârzie să răsplătească amintirile, portretele ei lăsate semenilor în care a descoperit chipul lui Dumnezeu, zilele multe luminate de zâmbetul ei și căldura inimii, pe care nu le pot uita cei care au întâlnit‑o măcar o dată...

Și totuși, dincolo de cuvinte, rămâne ceva ce nu se poate spune până la capăt. Rămâne o tăcere acolo unde odinioară răsuna glasul ei blând. Rămâne, în colțul sufletului, așteptarea unei reîntâlniri ...