Trupul!

Duminica trecută am sărbătorit Sfinții strămoși după trup ai Domnului, iar cu câteva zile înainte (pe 9 decembrie) am prăznuit Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana. Așadar, în preajma Naşterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Biserica a rânduit alte câteva sărbători care poartă mesajul existenței unor trupuri umane roditoare, concrete - totul centrat pe zămislire, pe naștere, pe genealogie sfântă. Un lanț gene­rațional care produce un rod ne­așteptat: pe Fiul lui Dumnezeu, întrupat în pântecul unei Fecioare care a zămislit prin Duhul Sfânt Însuși. Ceva mai neverosimil nici că se putea concepe!

Ceea ce catolicii numesc Imaculata Concepțiune (o învățătură diferită de ortodocși) se referă la faptul că Fecioara Maria a fost rodul unei nașteri, a unei zămisliri concrete, trupești între Sfântul Ioachim și Sfânta Ana, dar fără de păcatul strămoșesc preluat prin firea căzută, așa zicând. Păcatul strămoșesc nu credem nici noi, ortodocșii, că-l moș­tenim automat, prin ADN, ci doar efectele lui, care au fost dramatice până la venirea lui Hristos. Aceste efecte sunt, simplu spus, boala și moartea pe care Iisus le-a amendat prin vindecările Sale și prin slăvita Sa Înviere, continuate mai apoi prin Sfintele Taine ale Bisericii. Tainele prin care boala poate fi restricțio­nată sunt Sfântul Maslu și Sfânta Cuminecare, iar moartea ne-a apărut, după Învierea Domnului, ca o poartă spre Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, consecințele păcatului adamic sunt atenuate. Fecioara ­Maria, prin nașterea din părinții săi, a purtat în sine consecinţele păcatului adamic, concretizate în neputința cărnii, în aparenta neînțe­legere a iubirii fără margini a lui Dumnezeu (foarte mirată a fost și ea de vestea Arhanghelului) și în neștiința existenței unui Rai pe care Fiul Său avea să-l deschidă cu tâlharul de pe Cruce.

Tot ceea ce creștinismul învață o face legat de materia alcătuitoare a trupului, nu în opoziție cu el - așa cum fac alte religii. Acestea văd în trup inamicul direct al sufletului, povara imperfectă care trage în jos aspirația părții nevăzute a omului spre cele înalte, dihotomia dureroasă între cele văzute și cele nevăzute. Trupul, carnea sunt disprețuite ca fiind imperfecte, ca fiind lut animat și nimic mai mult. Nici una dintre aceste religii nu vede trupul ca posibil purtător de slavă dumnezeiască, nu-l vede ca vas cuprinzător al necuprinsului, nu-l crede capabil de a duce cu demnitate informația dumnezeiască personală: cea care s-a cuibărit în pliurile cărnii. Și, desigur, nu văd corpul uman ca fiind cel cu potențial de transfigurare, de îndumnezeire. Trupul străluminat, atins de slava dumnezeiască a Învierii, este vehiculul prin care, restaurați, re­com­puși cu sufletul laolaltă, putem aștepta și cutreiera veșnicia. Nu suflete în sine, monade circulante în spații celeste, nu trupuri zombificate de o înviere precipitată, nu morți sculați de prin morminte ca strigoii, ci trupuri frumoase reunite cu sufletele lor curățite... Acele suflete care au trecut prin fiorul Judecății, acele trupuri care s-au dat descompunerii, dar care însă se pot reuni din materia alcătuitoare, la semnul trâm­biței celeste. Trupul ne va însoți, transfigurat, luminos, dar acela va fi trupul nostru etern, condiția geometriei noastre înveș­nicite, dar și a morfologiei cerești. Dovadă că noi prețuim trupul și nu-l considerăm un simplu deșeu după moarte este cinstea care i se dă defunctului: loc de veci, cruce la căpătâi, pomeniri la cimitir, familia toată adunată post-mortem într-un singur loc, în zona de baștină, întreg discursul vizual, iconografic etc. Pregătiri intense pentru învierea de obște, cu alte cuvinte... Pe când la alte religii trupul este ceva de care trebuie să te descotorești rapid, eventual chiar prin incinerare.

Întruparea Domnului este abisul abisurilor, este taina care inhibă și incită. Filosoful Gustave Thibon spunea că religia ne oferă un Dumnezeu definit, pe când credința, un Dumnezeu infinit; așadar, trebuie lăsată taina să lucreze în tihna ei, în istorie, în veșnicie, în inima creștinilor care cred.