„Veșmântul de slavă”, pierdut prin cădere și redobândit prin Înviere

Între cele mai populare teme din teologia siriacă a primelor veacuri creștine este „haina de nuntă”. Valorificată prin ­numeroase imagini și simboluri biblice, această frumoasă ­paradigmă se configurează din punct de vedere hristologic în posibilitatea restaurării noastre obiective prin jertfa ­Mântuitorului Hristos.

„Teologia îmbrăcării” ne este accesibilă prin asociere atributiv-antropologică, regăsindu-se în numeroase trimiteri biblice, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament. În Vechiul Testament, de pildă, aflăm că Dumnezeu „S-a îmbrăcat întru dreptate” (Is. 59, 17), „S-a îmbrăcat în lumină” (Ps. 104, 2), iar „Duhul lui Dumnezeu a cuprins (ca într-un veșmânt) pe Zaharia, fiul lui Iehoiada preotul, care s-a suit pe amvon înaintea poporului” (cf. II Paralipomena 24, 20). Noul Testament ne vorbește, în Evanghelia de la Luca, despre faptul că „Ucenicii s-au îmbrăcat cu putere de sus” (Lc. 24, 49), arătând de asemenea că cel nou botezat „s-a îmbrăcat cu Hristos” (cf. Gal. 3, 27). Prin aceste imagini biblice, teologia siriacă a reușit să demonstreze și să confirme pre­zența sau absența unei anumite identități.

Haina sau veșmântul de slavă/lumină

Raportat la elementul lingvistic, receptarea teologică a „veș­mântului de slavă” s-a făcut diferit în cadrul celor două tradiții ale literaturii patristice răsăritene. Pe de o parte, există o perspectivă de înțelegere și o formă de afirmare în teologia de limbă greacă, prin accentuarea „hainelor de piele” (vezi aici Panayotis Nellas, Omul, animal îndumnezeit), în care s-au îmbrăcat proto­părinții, ulterior căderii primordiale în păcat. Pe de altă parte, într-o formă mult mai complexă, avem o abordare simbolistico-mistică pe filiera imnografiei siriene. Profesorul și siriacistul Sebastian P. Brock este de părere în acest sens că avem în față o „expresie inestetică și, totodată, un ideal filosofic”. Creș­tinismul timpuriu era legat de ambele tradiții și astfel, nu în mod surprinzător, ambele sunt foarte bine reprezentate în perioada de formare a literaturii creștine. Scriitorii influențați de neoplatonism au subliniat mai cu seamă imaginea dezbrăcării sufletului de haină (reprezentată fie de trup, fie de patimi), în timp ce pentru cei care au rămas aproape de tradiția biblică, ceea ce era important rămânea înțelesul propriu al termenului de haină. Contrastul dintre aceste două abordări se poate identifica foarte ușor într-o interpretare literară a textului de la Facere 3, păstrată în tradiția exegetică a primelor veacuri creștine. În ceea ce am putea numi abordare grecească, căderea în păcat a proto­părinților consta în pierderea stării de goliciune inocentă și de imediata necesitate de îmbrăcare (generată pentru prima oară de Adam și de Eva prin folosirea frunzelor de smochin și, mai apoi, de Însuși Dumnezeu prin hainele din piele, cf. Gen. 3, 7; 21). Perspectiva biblică (și semitică), pe de altă parte, vede căderea ca pe o pierdere sau dezbrăcare de haină - haina de slavă - și de aici rezultând starea de goliciune, sub forma unei haine inferioare. Aceste abordări le putem găsi mai târziu în mod pasager printre autorii patristici de limbă greacă sau de limbă latină, fiind însă mult mai bine reprezentate în literatura siriacă, unde avem o mult mai înaltă folosire simbolică a imaginii îmbrăcării, în context teologic. Într-adevăr, întreaga operă a istoriei mântuirii se poate descrie în termeni de dezbrăcare și ­îmbrăcare a hainei, începând și terminând cu haina de slavă ­(Sebastian P. Brock, „The robe of glory: a biblical image in the ­Syriac tradition”, in The Way, no. 39/1999, p. 247).

Mergând pe logica Scripturii, Părinții sirieni au reușit să contureze o perspectivă antropologică și hristologică a hainei de slavă. Este drept că în originalul ebraic textul din Facere 3 nu mențio­nează în mod direct sintagma „hainei de slavă” pe care au purtat-o protopărinții înainte de cădere, însă în tradiția exegetică valorificată în midrașele iudaice și în literatura patristică siriacă, „hainele de piele” (cf. Gen. 3, 21) ar putea trimite „nu către îmbrăcămintea lui Adam și a Evei de după cădere (așa cum apare în traducerile moderne), ci mai degrabă la veșmântul lor original, de dinainte de cădere. Mai mult, această îmbrăcăminte era înțe­leasă ca existență, nu ca piele (cf. termenului ebraic ‘or), ci ca lumină sau ca slavă (o traducere reflectată în parte de tradiția targumimică). Se poate ca această tradiție să fi fost deja familiară traducerii din siriacă a Psalmului 8, căci, în versetul 5, unde ebraicul (dimpreună cu versiunile din Septuaginta, din Targume și Vulgata) era: «Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el», traducerea siriacă l-a preluat ca: «... în cinste și slavă l-ai îmbrăcat pe el»” (ibidem, p. 248).

Adam ca zenit al întregii zidiri

Înainte de a se afirma ca temă hristologică, „haina de slavă/lumină” constituie un atribut paradisiac, definind starea în care se găsea strămoșul Adam înainte de cădere. În fapt, Adam reprezintă prin sine însuși un exponent esențial în conturarea primelor paradigme existențiale din Sfânta Scriptură. De aici, prin intermediul a numeroase imagini și tipuri, Părinții sirieni reușesc să reconstituie amplul tablou al unei fericiri paradisiace, rezumată prin existența primului om.

Pentru Sfântul Efrem Sirul (309-373), Adam constituie în cel mai simplu mod cu putință ipostasul înțelegerii celei mai autentice „rațiuni existențiale a creației”. Imnele Raiului sunt concludente în acest sens, dat fiind faptul că Sfântul Părinte arată că „nu omul a fost făcut pentru Rai,/ ci Raiul a fost sădit doar pentru Adam;/ căci inima lui Adam e mai presus de mugurii lui, iar cuvintele sale decât roadele lui” (Imnul VI, 6, în Sf. Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv și traducere diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2010). Îmbrăcat în „veș­mântul de slavă”, Adam cel dintâi nu este doar „primul zidit”, ci mai degrabă prototipul și modelul întregului neam omenesc. În Comentariu la Facere, tot Sfântul Efrem arată din nou că toate elementele naturale au fost aduse prin Cuvânt la lumină, fiind rânduite întru slujirea lui Adam. „Astfel, prin lumină și apă, pământul a scos la iveală toate. De vreme ce Dumnezeu este în stare să scoată la lumină toate din pământ fără aceste lucruri, a fost voia Sa ca să arate că pământul era netocmit și gol și că toate cele ce au ieșit din el s-au făcut spre folosința și trebuința lui Adam” (Ephre, ­Commentary on Genesis, I, 10,
în Raymond M. Tonneau, ed., Sancti Ephraem Syri in Genesis et in Exodum Commentarii, CSCO 152-153, Lovain, Peters, 1955). O altă dovadă a valorii deosebite pe care o are Adam în planul Providenței dumnezeiești rezultă din faptul că Dumnezeu îl aduce la viață în mod direct cu propria Sa mână (cf. Com. Genesis, II, 4). Sfântul Efrem se face înțeles întru totul că „zidirea lui Adam a fost un act deliberat din partea lui Dumnezeu, fiind socotit zenitul întregii creații, prin care Dumnezeu rânduiește toată autoritatea asupra întregului pământ și asupra tuturor celorlalte viețuitoare. Însă cu mult mai mult decât atât, într-o rânduială de­săvârșită, s-a socotit crearea întregii lumi înaintea lui Adam, ca să-i slujească negreșit acestuia” (Edward G. Mathews jr, „What Manner of Man?: Early Syriac Reflections on Adam, în Syriac and Antiochian Exegesis and Biblical Theology for the 3rd Millennium, edited by Robert D. Miller, Gorgias Press, 2008, p. 127).

Restaurarea veșmântului pierdut în Iisus Hristos

Providențiala zidire a lui Adam ca stăpân peste întreaga făptură și prototip al neamului omenesc presupune cu necesitate existența „veșmântului de slavă”, pe care Părinții sirieni îl afirmă ca realitate paradisiacă și existențială. Într-un cadru mai larg, în tradiția literaturii patristice din acest areal se socotește că haina promordială a lui Adam s-a pierdut la cădere, fiind ascunsă de diavol în apele Iordanului. Prin actul mântuitor de restaurare a neamului omenesc, Mântuitorul Hristos conferă o perspectivă nouă de înțelegere a redobândirii „veșmân­tului de lumină”, pierdut de Adam prin cădere. Iată ce spune în acest sens Sfântul Efrem Sirul: „Când Adam a păcătuit şi s-a dezbrăcat de slava în care fusese îmbrăcat, şi-a acoperit goliciunea cu frunze de finic/smochin. Mântuitorul nostru a venit şi a suferit ca să vindece rănile lui Adam şi să aşeze o haină de slavă peste a sa goliciune. El a uscat smochinul pentru a arăta că de acum înainte nu mai era nevoie ca frunzele sale să slujească drept haină pentru Adam, de vreme ce el reprimise haina originală şi nu mai avea nevoie de frunze sau de haine de piele” (Com. Diat. 16, 10).