Constantin Obedeanu, ctitor de biserici și mecena al Craiovei

Identitatea culturală a orașului Craiova se sprijină necondiționat pe jertfa unor oameni vizionari, cu dragoste de țară și credință puternică în Dumnezeu. Ctitori prin vocație, marii noștri înaintași au înălțat prin proprie voință monumente nepieritoare de suflet și de piatră. Din rădăcina cea mai nobilă a marilor boieri din Bănie se trage și marele paharnic Constantin Obedeanu, luminat filantrop, mare ctitor de biserică și școală. Era urmașul marelui armaș Petru Obedeanu, căpitan de dorobanți și serdar al curții domnești la începutul anilor 1710.

Oameni de neam ales, Obedenii se alătură, pe filiera unei genealogii convergente, boierilor Craiovești, stând la loc de frunte între cele mai luminate familii nobiliare ale urbei. Prestigiul de care s-au bucurat și prin care străbat astăzi prin negura timpului se datorează vocației lor cti­toricești, precum și unei extraordinare viziuni culturale. În „Cartea de Aur” a Bisericii Obedeanu din Craiova găsim o valoroasă mărturie despre amintirea vie și prinosul de recu­noștință pe care credincioșii din această veche vatră crești­nească o poartă și astăzi marilor lor înaintași. Din mărturia olografă a marelui istoric craiovean Alexandru Firescu, enoriaș al Bisericii Obedeanu, descoperim cuvinte minunate: „... la o vârstă prea fragedă încă, noi nutream deja un gând de recu­noștință, înfiripat față de glorioșii, vrednicii și milostivii Obedeni: de Constantin, în primul rând, fost consilier imperial în Oltenia sub austrieci și fost caimacan al Craiovei (aflător, astfel, pe la 1740, după cum aveam să fixez aceasta într-o carte viitoare - Banii și caimacanii Craiovei, apărută în 1995), ca și de părintele său, vel stolnicul Pătru, soția-i Stanca, pentru toți ctitorii și dănitorii boieri: Obedeni, Otetelișeni, Brâncoveni...” (Alexandru Firescu, „Memoria inimii”, în Carte de aur - document, Biserica Obedeanu din Craiova, p. 3).

Neamul boierilor Obedeni

Patronimul de „Obedeanu” se revendică de la o localitate de baștină, astăzi dispărută din contextul demografic doljean. Vechea localitate „Obede” se găsea odinioară în preajma comunei Albești de astăzi, un loc aparte legat de moșiile pe care le aveau odinioară în proprietate boierii Obedeni. Aceste legături toponime sunt evidențiate prin genealogia familiei Obedeanu, reconstituită de O.G. Lecca (cf. Familiile boierești române, București, 1899). Primii reprezentanți ai familiei au fost: Ioan Căpitanul din Albești (cca 1600), Alexe din Albești și Obede (1630) și Gheorghe vel căpitan (1650). Pe linia lui Gheorghe se evidențiază frații Pârvu, mare paharnic (1660-1670), și Petru, vel serdar (1688-1718), ambii luând numele de Obedeanu. Din căsătoria boierului Petru Obedeanu cu jupâneasa Catinca s-au născut cei trei frați Obedeni: Despina, Constantin (consilier imperial și mare paharnic) și Maria.

Elementul definitoriu pentru această venerabilă familie se leagă de vocația sa filantropică. Există în acest sens mai multe mărturii istorice certe cu privire la marile danii prin care acești boieri s-au încununat în istorie. Aflăm astfel că „vechiul neam boieresc al Obedenilor (care, încă la 1633, dăruia moșia Ștubeiu din Dolj Mănăstirii Jitianu, ridica la 1705 biserica de la Ișalnița, iar la 1714 un schit pe muntele Cioclovina, în apropiere de Tismana, și repara, pe la 1720-1724 și Biserica «Sf. Dumitru» din Craiova - «de o au dres și o au acoperit cu șindrilă și au pus pietri și fiare pe la ferestre împreună cu sticlele sus și jos și înfru­mu­sețându-o și cu zugrăveli, cumpărându-i și odoare pentru pomenirea părinților și a dumnealui și a totneamul dumnealui» - Arhivele Olteniei, 1925) își înalță propria ctitorie, pe la 1748, prin Constantin Obedeanu vel Stolnic, vel Paharnic, vornic, caimacan și mare consilier împărătesc al Olteniei pe când aceasta aparținea Austriei. Este vorba de Biserica Obedeanu, una dintre cele mai importante în viața orașului, pe lângă care vor fun­cționa mai apoi prima școală și primul spital din Craiova” (Mircea Pospai, Memoria Băniei, București, 1982, p. 78).

Constantin Obedeanu, mare caimacan și paharnic

Între toți Obedenii, cel mai luminos se vede astăzi chipul marelui ctitor al bisericii cu hramurile „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și „Buna Vestire” din Craiova, precum și al celei dintâi școli publice din Oltenia, Constantin Obedeanu. El devine astfel exponentul unei confirmări istorice a neamului său, reușind să-și așeze numele la loc de vrednică pomenire, pentru cei de dinaintea lui și pentru cei de după dânsul, până la sfârșitul veacurilor. Viața lui nu a fost însă consemnată în detaliu de documentele vremii, păstrându-se doar date dintre cele mai importante, legate mai degrabă de prestigiul profesional: fost consilier imperial în timpul Banatului Olteniei de Austria (1718-1739) și caimacan al Craiovei (1745-1747). Alături de soția sa, Stanca Obedeanu (născută Brăiloiu), a reușit să ridice în inima Băniei „un puternic așe­zământ - Mănăstirea Obedeanu (1748-1753), pe locul caselor sale, construindu-i și chilie, în care a funcționat o școală și un spital” (Personalități craiovene, Biblioteca „Aman”).

Icoana Maicii Domnului de la Obedeanu

Din însemnările monahului Mitrofan de la Râmnic, consemnate în Cartea de aur a Bisericii Obedeanu, aflăm câteva detalii foarte interesante despre alegerea celor două hramuri ale ctitoriei boierului Constantin din Bănie. Este amintit în acest sens faptul că, înainte să înceapă lucrările pentru ridicarea așezământului eclesial, pe locul unde se află astăzi Biserica Obedeanu fusese construită odinioară o bisericuță din lemn. Locul era foarte căutat de creștini, dat fiind faptul că aici, din mila lui Dumnezeu, se rânduise o icoană aleasă în cinstea Maicii Domnului. Această icoană, închinată praznicului Bunei Vestiri, era făcătoare de minuni și aducătoare de mult bine duhovnicesc, „spunându-se că ar fi fost adusă aici de la Locurile Sfinte”. La anul 1716, după trădarea și mazilirea Sfântului Mucenic Constantin Brâncoveanu, boierii pământeni au început să fie persecutați de fanarioți, din poruncile date de Nicolae Mavrocordat. „Între boierii pribegi se afla și Constantin Obedeanu, care, în pripă, abia de-și luase cu el o sumă de bani pentru a putea sălășlui la prietenii săi de peste munți. Jupâneasa Stanca, însă, soția sa, avusese grijă să ia în pribegie și sfânta icoană făcătoare de minuni, din biserica de lemn, convinsă fiind din adâncul sufletului că îi va fi de nepreţuit ajutor pe meleaguri străine, biserica fiind ridicată lângă casa lor, pe pământ boieresc. Și, cu adevărat, le-a fost de folos, izbăvindu-i de toate nevoile și suferințele. La întoarcerea în țară, însă, pe calea dintre Sibiu și Craiova, întâmplarea făcu să se piardă icoana Bunei Vestiri și doamna Stanca plânse cu amar cu tot poporul drept credincios”  (Carte de Aur, p. 65).

Vindecarea minunată și făgăduința

Același Mitrofan de la Râmnic mai consemnează și faptul că, la anul 1735, ajuns între timp paharnic, boierul Constantin Obedeanu s-a îmbolnăvit atât de rău, încât medicii nu reușeau să-i găsească leac. „A durat aceasta câțiva ani, până când Dna Stanca, după încercări de tot felul, l-a auzit pe preotul cel orb în tinda bisericuței de lemn ruinate zicând: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieții mele nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă încre­dința, ci singură mă apără și mă mântuiește». Vede bisericuța în ruină, își amintește de icoana cea făcătoare de minuni, care o ocrotise cândva, în vreme de restriște, pe ea și pe toți din neamul său și, deodată, un gând încolțește în ființa ei lăuntrică: să pornească în căutarea icoanei celei pierdute” (ibid, p. 66). Tradiția spune că au pornit cu toții, purtând pe brațe pe boierul beteag, în ziua prăznuirii Sfinților Împărați și au aflat icoana la o stână, minunea vindecării împlinindu-se pe dată. De atunci, Constantin Obedeanu și-a luat făgăduință să ridice pe locul vechii bisericuțe de lemn o nouă ctitorie din zid, căreia i-a adăugat, pe lângă hramul cel vechi ai Bunei Vestiri, și prăznuirea Sfinților Împărați Constantin și Elena. În această rânduială se păstrează biserica până astăzi. „În preajma acestei biserici” - ne mai spune cronicarul - „se adăposti și ființă cea dintâi școală publică - primul spital zonal, primul azil de bătrâni. Aici au învățat carte multe minți luminate din aceste laturi de țară. Așezământul Obedeanu a fost un izvor de lumină și izbăvire, de întărire sufletească și trupească generații de-a rândul. După cum spun cuvintele cronicarului, că nu sunt vremurile sub om, ci omul sub vremuri, au trecut și peste această sfântă biserică mulțime de încercări, răzmerițe, jafuri, cutremure, deteriorându-i și stricându-i înfă­țișarea ei cea de la început... Și, de fiecare dată, s-au găsit oameni care să preia lăsământul ctitorului și s-o reîmpodobească după cuviință. Acum cele 42.000 de pogoane au intrat în moșia mare a țării, în folosul comun. A rămas însă bisericii mina de aur a sufletelor credin­cioșilor noștri care, cu spirit de dăruire, o reîmpodobesc și o rectitoresc, așezându-și numele în marele pomelnic al ctitorilor de neam și de țară” (ibid, 69).

„Pomenirea lui din neam în neam”

Boierul Constantin Obedeanu a mers la Domnul în ziua de 21 aprilie 1755, lăsând bisericii sale un testament inegalabil. Cu multe lacrimi și frângere de suflet, marele ctitor al bisericii închinate Maicii Domnului și Sfinților Împărați din Cetatea Băniei a fost așezat spre veșnică odihnă în sânul ctitoriei sale, sub policandrul cel mare, îna­intea treptelor soleei. Aici, în tihna sfintelor slujbe și a Sfintei Liturghii, trupul său așteaptă în tăcere, acoperit de voalul rugăciunii, învierea cea de obște și venirea cea mare a Stăpânului. Piatra rânduită pe mormânt este o adevărată mărturie pentru dragostea și jertfa prin care familia sa a slujit Biserica Ortodoxă: „Sub această piatră odihnesc oasele Dum(nealui) întru Hristos răposatul Constantin Obedeanu bov vel paharnic, care s-a ostenit împreună cu soţia, dum(neaei) Jupâneasa Stanca Ob(edeanca) de au făcut şi de au rădicat din temelie acest sfânt locaş cu spital de săraci şi au făcut şi alte multe şi vrednice lucruri, palatul şi alte zidiri din temelie. Numit şi cinstit foarte a fost numele dumnealui şi a răposat la Vinerea ­Patimilor lui Aprilie 21, la 7 ceasuri din noapte, leat 7263 (1755)”.