Generațiile mai tinere nu știu ce înseamnă sau au adesea o imagine deformată despre petrecerea sărbătorilor pascale în comunism. Jurnalul lui Alexandru Mironescu, membru fondator și emblematic al Rugului Aprins, se distinge prin câteva mărturii de o deosebită consistență duhovnicească. În completarea amintirilor sale din închisoare - am publicat deja un fragment în articolul intitulat „Cât am jinduit în pușcărie după preafrumoasele slujbe”, Ziarul Lumina (30 aprilie 2024) -, redăm mai jos alte câteva rânduri, dedicate Învierii Domnului, notate de profesorul Al. Mironescu în ultimii săi ani de viață pământească, publicate în Jurnalul său intitulat Admirabila Tăcere (vol. 3, Ed. Humanitas, București, 2023). Meditațiile creștine și mărturiile lui Alexandru Mironescu (1903-1973) devin, peste ani, prețioase file de istorie a rezistenței Bisericii în vremurile de prigoană ateist-comunistă.
(15 aprilie 1971) Tulburătoarele, înspăimântătoarele, zguduitoarele, uimitoarele 12 Evanghelii care se citesc în seara aceasta, amestec de lucruri credibile, de semne autentice cu aserțiuni uimitoare și de perplexitate. În fizică, în chimie, în algebra superioară, în contact cu cele mai înalte probleme ale lor, asistând la discuții, m-am aflat în situații comparabile. E foarte greu de suportat mai multă vreme zona aceasta. În Grădina Ghetsimani cei mai de seamă apostoli sunt biruiți de oboseală. Lesne suportabile nu sunt decât locurile comune, ale vieții și ale cotidianului material unde sunt posibile „aranjamentele”. Doamne, îndură-Te de noi! Slavă îndelungatei Tale răbdări!
Hristos, de la început, a fost piatră de poticnire și de scandal: Greu e cuvântul acesta, cine poate oare să-l asculte? (...) Hristos, de la început, a zguduit mintea și inima oamenilor, firea omului. Paradoxul e că e greu, e mai greu să crezi decât să nu crezi, deși credința e o vocație, o dimensiune fundamentală a naturii omenești. În oamenii obișnuiți - credincioși sau „necredincioși” - credința somnolează, e aromindă și e difuză. Omul când se ia în primire, se ia în serios, abia atunci se revelează situația dramatică a omului, a credinței. Cine nu are în viața sa câteva experiențe de limită, câteva accente de febră, câteva întâlniri cu piscuri ale problemelor, ale geniului omenesc, ale indescifrabilei realități, contact cu câteva enigme nu poate fi efectiv profund credincios, căci credința e în ultimă analiză o problemă a fidelității, față de momentele de trăire și de înțelegere, excepționale.
Un om cu o viață obișnuită, banală, pe orizontală, sau cu prea mică oscilație de la linia „normală”, de la linia medie, va vorbi în multe chestiuni, eventual spunând lucruri de „bun-simț” (de un anumit bun-simț) pe care însă celălalt nu le va subscrie niciodată integral, pentru că acesta mai știe ceva în plus, a mai trăit ceva în plus, a mai trăit ceva și altfel; și prin aceste „ceva-uri” trece granița care îl desparte pe unul de... celălalt. Iar hotarul acesta e grozav!
Cele 12 Evanghelii se încheie cu pericopa care îți ridică părul măciucă. După ce urechile au auzit Evanghelia l - o sinteză a tot ceea ce s-a spus mai cutremurător și uimitor pe lume, glasul preotului nu refuză să mai citească ultima pericopă, dimpotrivă, glasul lui răsună. Și unde? În Biserică, în Biserica lui Dumnezeu, care parcă se transformase într-o Catedrală de proporții cosmice: „Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul acela a spus încă de pe când era în viață: După trei zile Mă voi scula” (Matei 27, 63)...
(16 aprilie 1971) Întors de la biserică - e Vinerea Mare (...). La biserică lume multă și tineret mai mult ca în toți anii. Însă din comportarea acestor oameni - mă refer în primul rând la cei mai vârstnici - și dintr-o experiență pe care o am cu ei, mare lucru nu prea știu despre creștinism, și nici nu bănuiesc ce uriașă, ce inepuizabilă bogăție e aici! Ei rămân la nivelul obiceiurilor, la „ce am apucat”, cu oarecare rectificări. Când o să știm și noi, românii (de 2000 de ani, zice-se, creștini), ce este creștinismul, măcar așa cum știm de la școală puțină geografie, puțină istorie, botanică ș.c.?...
(18 aprilie 1971) O caracteristică a sărbătorilor pascale de anul acesta mi se pare a fi afluența enormă cu un coeficient notabil de tineri, ca și mulțimea celor ce s-au împărtășit. În Duminica Floriilor, bunăoară, la biserica unde am fost am numărat aproape 100 de persoane care s-au împărtășit. Mai am impresia că clerul, sesizându-se de condiții mai prielnice, e mai activ, mai diligent. Mulți preoți au fost mereu și neintimidabili.
În noaptea Învierii erau doi milițieni cu misiunea de a veghea ca slujba să nu fie tulburată; fenomen pe care îl înregistrez prima oară. Oricare ar fi motivele și explicațiile, fluxul sau refluxul „poporului” în biserică e un fapt care merită atenție, din multe puncte de vedere. Și efectiv există în istorie o problemă a „poporului lui Dumnezeu”, un fel, aș zice, de cămilă care Îl poartă prin deșerturi, uneori, cum poartă apa în cocoașă. Nu prea prețuiesc somnambulismul acesta al credinței, dar nici nu pot, măcar din când în când, să nu-l iau în seamă, mai ales în latura lui de taină, căci există o asemenea latură în chemarea aceasta care implică și niște îndatoriri, niște sarcini care uneori și la unele popoare se cheamă mesianism...
(19 aprilie 1971) Azi, a doua zi de Paște, la Patriarhie, am auzit cea mai bună predică din cele ascultate de ani și ani de zile. Vorbitorul - n-a citit - se cheamă Părintele Octavian Popescu de la Biserica „Sfântul Elefterie”. Nu l-am cunoscut personal, dar știam de existența lui. O predică exemplară din toate punctele de vedere. Un preot sobru, comunicând o fermitate a credinței, nici o emfază, fără nici un lirism, fără imprecații, fără admonestări și regrete. O ținută și o vorbire care mi-au dat o bucurie deplină...
(20 aprilie 1971) Azi a treia zi de Paște, Evanghelia cu călătorii spre Emaus a răsunat în inima mea ca niciodată, ca și cum aș fi descoperit-o azi, înțelegând-o și urmărind-o în cele mai tainice cute ale adevărului ei de o covârșitoare bogăție. De asemenea am înțeles în chipul cel mai profund de ce Rembrandt a înnemurit și el scena cu Pelerinii din Emaus, și știu că nu din motive „plastice” și‑a ales cu geniul său temele cu implicații spiritual religioase. Am s‑o transcriu pentru duhovniceasca bucurie de a mă împărtăși cu fiecare cuvânt al ei, și pentru cititorul care, eventual, ar surprinde ecoul acesta...
(25 aprilie 1971) În fond de ce fel de oameni mă deosebesc profund? - de cei care nu cred efectiv în nimic, de cei care sunt angajați în viață numai prin interese și plăceri vulgare, poartă pe ei inscripția Carpe diem, sau Epicuri de grege porcum [„Trăiește clipa!” și „porc din turma lui Epicur” - expresii latine; desemnează o persoană care își trăiește viața în mod deplin, care nu-și refuză nicio plăcere].
Eu sunt în Biserică, trăiesc de aproape 40 de ani în această ambianță, respir acest văzduh, în ansamblu și în esență deosebit de cel al unei existențe oarecare. Sunt un om de rugăciune, particip la viața de rugăciune a Bisericii și mă simt aici în elementul meu, în mediul meu prielnic și necesar. Particip efectiv la această aventură a Credinței și a Dragostei. Mă interesează în cel mai înalt grad tot ce se întâmplă în Biserica lui Hristos, unde văd și cred că se joacă marele destin al omului. Mă interesează istoria ei, cum s-a desfășurat și se desfășoară viața în aria ei. Doresc și slujesc, cu o preocupare permanentă, lucrarea lui Dumnezeu în lume și ca să biruiască anumite valori (subl. M.V.).
De tot ce nu e asta deloc, sau măcar un pic, mă deosebesc. Simt că mă deosebesc. Nici un bărbat și mai ales femeie nu face excepție de la această lege: când se crede mai isteț și că a rupt-o-n fericire, atunci e mai prost; și când se crede mai deștept, atunci e mai vulgar și mai nărod.
.jpg)
